Volumul lui Ion Țoanță „Spovedania unei nimfe” este culant și generos cu lectorul de toate vârstele, o sărbătoare, în hainele aproximate de H. Taine, adică după ce te-ai îmbăiat întâi și apoi ți-ai pus hainele noi, te apropii de o carte. Ceea ce se traduce: prin lecturile anterioare, ca metamorfoză și asumare, te poți apropia de carte. Incantabil, aproape incantabil, volumul lui Ion Toantă îți amintește că trebuie să parcurgi drumul inițierii, al credinței, al taumaturgiei, după îndoială anterioară te ține însuți, de societate, de insondabilele genetice. Simbolistica, informație luxuriantă, maximum de accesibilitate cu maximum de expresivitate, memorie colectivă și memorie individuală, poveste și nu rezumat, eros, social, tanathos.
Prologul romanului „Spovedania unei nimfe” conține afirmațîi învolburator de apodictice: „cred în Dumnezeu” și „mi-am iubit aproapele că pe mine însămi și i-am oferit inima care-mi bătea că o tornadă lubrică. Mi-am făcut, apoi, icoană din fiecare trimis al lui Cupidon care mi-a poposit efemer în suflet și-n trupul dorințelor incandescente. Am iubit bărbații, i-am adorat și i-am provocat să pătrundă în templul trupului meu. Am ars în flacăra pământului. E păcatul vieții, pe care mi-l asum necondiționat” sau „am senzația că mă aflu pe drumul spre pierzanie […] vreau să plătesc pentru păcatele mele, sunt pregătită. Da, voi plăti, dar nu cu prețul vieții. E prea mult”.
Prin aceste fraze, Ion Țoanță provoacă lectorul cu inteligență și febrilitate. Romanul în sine se desfășoară așa: febril-oximoronic. Anastasia parcurge socialul, istoria recentă, istoricitatea, o povestește atunci când cancerul o atacă agresiv. Scriitorul Ion Țoanță propune un discurs epic, modern și postmodern cu dexteritate și lecturi asimilate, care scoate din buzunar frecvent ironia din jocul de-a jocul și jocul de-a joacă. („Străzile orașului de provincie, în care nu plouă de trei ori pe săptămână, par împietrite în timp”).
Spovedania este un ceremonial sub semnul metaforizării, autoironiei. Chiar dacă metaforă este mai expresivă decât notația directă, preotul îi recomandă exprimarea fără nuanțele echivocului. Anastasia știe însă că, de fapt, credința în sine este o metaforă revelatorie. Și existența viețîi spre mântuire la fel.
Anastasia vorbește despre jurnalul ei de boală determinat de niște analize „banale”. Discută despre viața pe capitole, doctori simțind nevoia de a se confesa, cum s-ar spune în catolicism și spovedanie, în ortodoxie. Existența a la legere uneori a Anastasiei o face să se gândească la confesiune mai mult, confesorul având și alte conotațîi. Despre un Dumnezeu bun, despre un Dumnezeu rău cu semnul întrebării, despre creștinii trecuți prin foc și sabie, întrebarea Ce-am făcut cu sufletul?, iluzia păcatului nepedepsit: „Ia și citește, acesta este trupul meu! Trupul atins de trupul aleșilor mei care s-au lăsat seduși în alcovul că un cui al păcatelor”. Preotul are și el povestea lui, a iadului de aici, căsătoria cu preoteasa, la care „i-a cam plăcut brambureala”.
Anastasia este caracterizată de Cristian Crăciun: „este profesoară, caracter puternic, răzvrătit, insubordonabil, deloc dispusă la compromisuri, decisă încă din adolescență, să-și ardă până la capact experiențele. Are doi copii, în urmă unei căsnicii pasagere, mari acum, o fată și un băiat, plecați departe și cu care nu mai comunică decât de sărbători”. Anastasia este, sigur că este, în sine, nu pentru că să… are un extaz neclasificabil, o libertate în sine cât mai departe, cât mai aproape de ceea ce înseamnă păcatul.
Cartea are umor, mult umor, funcția lui fiind de ridendo salavator. Jurnalul acesta al vieții dăruite, sau a unei alese, cum spune ea însăși: „Da, mă voiam și mă vedeam femeie, și nu una simplă, oarecare, ci una de elită. Mă voiam și mă vedeam unică, o fiică demnă de frumusețea și măreția Eladei”. Există contrar tatălui ei care a fost un campion al experiențelor cu frumusețile locale. Există apoi sigur experiența preotului, o ipseizare. Romanul ar fi fost stilizat de un poet, Dan Stoian. Un compositum românesc cu diegeză, extra – întră – hetero. Și, repet, un ridendo cu adiaforie. Elementele socialului se constituie într-o panoramă a celor morbid înregistrabile segmente, evenimente, din epoca comunistă, o adevărată panoplie de morbid, inerent acelei societăți, antamat în salvarea firească prin jocul cu sens al cuvintelor.
O recenzie de Ion Predescu
Lasă un răspuns