Emoție sau formă prelucrată a rațiunii?

Este poezia doar o emoție sau o formă prelucrată a inteligenței raționale? Poate fi lirismul încoretat în canoanele rațiunii? Patul lui Procust al interogației livrești poate structura interiorizarea și sensibilitatea exprimată de poezie. Este poezia o expresie prelucrată intelctual sau o irupere a inconștiutului? Sunt întrebări pe care și le pune fiecare poet, care-și asumă statutul autenicității. De la începuturile vremurilor când oamenii au început să cânte vorbele în versuri asistăm la o contradicție între clasicism și romantism. Aici vedem clasicismul ca o filigranare trecută prin filtrul rațiunii și inteligenței, iar romantismul ca o explozie a inconștientului liric. Poeții au avut de ales între forma canonică sau trăirea poeziei. Sigur că acestea nu se contrazic, ci în anumite opere lirice devin chiar complementare. Diferența o face balanța intuiției prelucrate a poetului, care înclină spre formă sau sensibil. Poetul portughez Fernando Pessoa a perceput esteticul în evoluția literaturii ca o degradare a sensibilului. La începuturi omul percepea sensibilul într-o formă directă, fără incluziunea inteligenței.

De aceea, arta și literatura greacă, erau cea mai pură formă de manifestare a simțurilor. Odată cu dezvoltarea senzorialității, prin interpretarea rațiunii încărcate de experiența livrescului, se deteriorează curățirea simțurilor, deci percepția trăirii și a artei la modul direct, fără filtru intelectului. Simțirea devine senzorialitate în durata lungă, care nu mai vede „clar și distinct” frumosul, ci, prin degradarea senzorialității ca formă diluată a simțului estetic, se deteriorează și distanțează de originalitate. Această tensiune între interiorizare și exteriorizare naște opera literară. Poetul are de făcut alegerea sublimă între a da drumul la caii sensibilității și simțirii ca emoție literară sau a o cenzura, prin filtrul rațiunii și formei intelectuale. Instrumentul liric este limbajul care acționează ca o limitare a expresiei simțirii și inconștienței sufletului poetic.

Încorsetarea, prin forma limbajului a trăirii lirice, este pariul poetului. Limbajul poate acționa ca o cenzură sau ca pârghie a exploziei sensibilității lirice. Limbajul face diferențele de gen și stil, dar și poate altera sensibilitatea.Istoria literaturii o face în cursul timpului forma limbajului, care este de natură clasică. Figurile de stil oferă diferența dintre sensibil și rațiune. Funcțiile limbajului, prin rimă sau gen, operează ca un catalizator al senzorialului. Metafora sau aliterația sunt forme ale inteligenței poetice și nu expresii directe ale sensibilității lirice. Poezia este emoție, o forță a energiei inimii care se exprimă prin limbajul poetic. Stricto sensu avem o contradicție între emoția și limbajul liric. Este paradoxul poeziei. Emoția în poezie se transmite prin limbajul poetic, care are calitatea de cenzor al sensibilității lirice. Din această contradicție interiorizată se naște opera lirică și face diferența de stil. Forța poetică este energie emoțională care tresaltă inimile, iar învelișul rațional al limbajului se adaptează expresiei simțirii. În poezie nu există o evoluție ca în istoria societății, ci diferența o face tensiunea lirică dintre sensibilitate și forma inteligenței. Din punct de vedere al simțirii, poetul Greciei antice reușea a fi la fel de modern ca avangardistul secolului XX, diferența se percepe doar în aspectul limbajului și măsura expresiei lirice în fața avatarurilor formei.

Nu există evoluție în poezie, ci doar în știință. Nu avem o poezie depășită sau „învechită”, ci doar operă lirică sau contra-artă. Valoarea unei poezii e forța ei emotivă și simbolică. Putem spune că poezia este energie descătușată care cotropește inimile preajmei. Homer este contemporan cu Baudelaire și Pessoa. Toți trei sunt poeți autentici. Nu putem spune că Rimbaud este mai modern decât Shakespeare. Cred că putem afirma doar autenticitatea lor lirică. Este poet și scrie poezie sau nu este poet și nu crează o opera lirică. Ierarhia este pe verticală nu într-o grafică graduală. Forța emoției poetice transcede acele subspecii ale geniului liric care încorsetează poezia prin rondel, sonet, gazel, glosă, epigramă sau haiku. Interiorizarea emoției ritmează poezia fără formele fixe ale rațiunii. După romantism, curentul simbolist a spart și mai mult formele fixe ale inteligenței, lăsând frâu liber emoției poetice. Opera lirică este o permanentă tensiune între emoția simțirii și formele rațiunii.

Ritmul interior al versului și muzicalitatea lui fără fasonarea impusă de clascism este ecuația unei poezii lirice autentice. Eliberarea de aspectul exterior al rațiunii este poezia care tresaltă inimile și duce la starea poetică. Descrierea limbajului poetic prin catren, distih, distih, terțină, picior metric, iamb, troheu, dactil, rimă sau anapest nu trebuie să transforme poezie într-o cezură a emoției. Versul trebuie lăsat liber să exprime forța emoției. Scriitorul Valentin Tașcu a surprins „teroarea” metricii în poezie: „Generaţii întregi de poeţi şi de cititori de poezie au trăit sub obsesia versificaţiei, a prozodiei şi metricii. Aceasta s-a datorat, pe de-o parte, tradiţiei poeziei antice greco-latine, iar pe de altă parte, insistenţei unor instituţii academice şi a unor şcoli, curente academizante de a „îndruma” creaţia poetică spre modelele clasicizate şi sigure ale antichităţii. Bineînţeles, tendinţa secretă a celor preocupaţi mai mult de valoare decât de tehnică, deci a celor de calitate presimţită şi resimţită, a fost de a respinge canonizarea poeziei, de a o elibera de constrângeri străine spiritului ei”. (Teoria ritmurilor în artă și poezie). Poezie este un organism viu creat din emoția poetului în fața preajmei, care după ce „vorbește cu zeii” dăruiește frumosul prin forța energiei sensibile. Nu exteriorul ființei definește ființarea, de fapt poezia este o interiorizare a subiectului exprimată prin emoție și ritm propriu prin forța energetică a cuvintelor. Aritmia poetică, dacă este emoție și sensibilitate, se glosează tot ca ritm în opera lirică. Spre exemplu poezia „Ce bine că ești” a lui Nichita Stănescu are o muzicalitate și un ritm interiorizat al emoției deși este compusă în vers alb.

„E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.”

Poetul român nu s-a lăsat încorsetat de formele rațiunii, ci a lăsat emoția să se exprime cu o forță sensibilă care emoționează. Muzicalitatea emoției energetice a poeziei nu trebuie cenzurată de formele metrice ale rațiunii. Inteligența devine fluidă în interiorul emoției lirice împărtășite. Poezia este o fantasmă a inimii care cu forța emoției trece prin lume și o încarcă cu minunate trăiri simbolice ce tresaltă inimile.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*