Pericolul instaurării unei dictaturi în România, realitate sau slogan politic?

În mod normal nu aş scrie despre dictatură. E un subiect care oferă atâta subiectivitate încât, de cele mai multe ori, te întrebi pe ce drum te afli. Pe poteca  îngustă şi singuratică a adevărului sau pe calea largă şi atât de aglomerată ce duce spre ridicol.

În zilele acestea confuze, am inventat o sumedenie de dictaturi

De puţine ori dictatura este declarată deschis. În mod obişnuit este adânc îngropată în compostul atât de variat şi de permisiv al „democraţiei”. Aproape întotdeauna cei care au dezbrăcat-o de zorzoanele specifice celei mai autentice democraţii sub care ea se ascunde şi i-au expus public goliciunea hidoasă au fost condamnaţi pentru subminarea sacrosantului statut democratic spre care pretindem că aspirăm sau au fost pedepsiţi pentru atentat la statul de drept.

Întrucât mărul celor care au trăit în condiţii de dictatură reală a ajuns ridicol de mic, pentru cei mai mulţi dintre noi dictatura reprezintă o noţiune abstractă, confuză, identificabilă după semnele incerte clamate de politicieni aflaţi la guvernare sau, mult mai des, de aspiranţii la putere. Prin urmare, sunt puţini cei care îi pot recunoaşte adevăratele trăsături dar sunt mulţi cei care, privind prin geamul aburit al realităţii, o arată cu degetul.

În zilele acestea, atât de confuze şi cu adevărul atât de profund mistificat, am inventat o sumedenie de dictaturi, nici nu contează câte, fără să înţelegem că dictatura este una, atotcuprinzătoare în oricâte părticele am încerca s-o împărţim. Inventivi şi poate împinşi de interesul de a ascunde sub cât mai multe cearceafuri goliciunea adevăratei dictaturi, am descoperit dictatura medicală, dictatura sanitară, dictatura Pharma, dictatura majorităţii, dictatura minorităţii, dictatura străinătăţii, dictatura băncilor, dictatura străzii, dictatura parlamentului, dictatura maselor etc.

De-ar fi să discutăm numai despre dictatura medicală, una atât de actuală şi atât de devastatoare prin consecinţe, iată ce afirma cu puţin timp în urmă Geza Molnar, fostul preşedinte al Societăţii Române de Epidemiologie: „Vă rog să mă credeți, nu este dictatură medicală. Sub acest aspect, medicii ori că tac pentru că au motive, ori că sunt «yes man» care aprobă niște anomalii ce încalcă, cu multă putere, atât drepturile omului, cât și etica și morala, atât medicală, cât și administrativă”.

Profesorul Molnar este convins că o adevărată dictatură, pregătită de marea resetare, e pe cale de a deveni efectivă, dar cei care o instaurează, etapă cu etapă (pandemia fiind una dintre etape), sunt politicienii ce fac parte din elita foarte subţire care conduce lumea: „Dacă nu vom judeca această pandemie sub aspectul deciziilor și sub aspectul comportamentului ca și o problemă naturală, ca și boală emergentă, vom ajunge la toate nivelurile acelea de abuzuri și excese care se produc în întreaga lume, respectiv în așa-zisa lume civilizată europeană și nord-americană, condusă de o elită foarte subțire, de unu-doi la sută. Aceste abuzuri și excese pot fi explicate foarte bine din punct de vedere politic, în cadrul unui concept de mare resetare. COVID-19 este o boală care are o mortalitate aparentă în întreaga lume de 3,2. Și spun aparentă pentru că nu se cunoaște în mod real câte infecții au existat și se calculează la numărul de infecții cunoscute. Pornind de la acest lucru, vaccinarea a 70 la sută din populația globului nu va fi realizată niciodată. În schimb, călărirea, ca să spun așa, neacademic, pe populație și impunerea cu diferite reglementări absolut neconstituționale, neetice și imorale, fără nicio discuție pune problema unei dictaturi”.

Dictatura în România?

Noi, românii, o naţiune aproape ştearsă de pe harta statelor cât de cât importante ale lumii, cu identitatea proprie pierdută, fără interese majore în afară de mulţumi cu plecăciune şi a săruta cu evlavie mâna stăpânului, nu facem decât să ne abandonăm cu inconştienţă acestei tendinţe autocratice.

Poate fi vorba despre încercarea de a instaura o dictatură în România, fie ea şi de catifea? Desigur, părerile sunt împărţite. Ele pleacă de la negarea categorică susţinută, spre exemplu, de profesoara de istorie Roxana Rusin, în viziunea căreia acum în România numai semidocţii, conspiraţioniştii şi cei stăpâniţi de angoase şi-ar putea închipui că trăim altceva decât o democraţie adevărată: „Amețiți de vaporii unei libertăți prost înțelese, românii se simt în permanență amenințați: de Bruxelles, de Occident în general, de măsuri sanitare care vin și contrazic tradiții seculare. Și această confuzie generalizată a devenit un teren fertil pentru teorii ale conspirației, iar adepții ei nu sunt deloc puțini […] Ne găsim în fața unui munte de pseudoștiință, prejudecăți și angoase, toate acestea hrănite de un discurs înțesat de termeni care scapă înțelegerii oratorilor” şi până la afirmaţia contrară şi răspicată: „Din păcate, astăzi, este o dictatură feroce, este afectată serios libertatea de exprimare, este amanetat viitorul României cu asemenea datorii” descrisă de Liviu Dragnea cu numai câteva zile în urmă.

Cel mai bine ar fi să judecăm cu mintea noastră, demers în care ne ajută politologul Christoph Stefes, profesor la Universiateta Colorado, din Denver, SUA. Profesorul Stefes enumeră trăsăturile esenţiale ale unei dictaturi: „Cercetătorii au identificat trei factori pe care se bazează puterea regimurilor autocratice. Acestea sunt legitimare, represiune şi cooptare. Aceşti trei piloni se află în relaţie de interdependenţă şi formează, atâta timp cât se află în echilibru, soclul pe care se ridică liderul”.

Tot politologul Stefes explică pe înţelesul nostru cum se manifestă în viaţa societăţii fiecare dintre aceşti „piloni” ai dictaturii:

Legitimarea. „Cel mai mare efect asupra menţinerii la putere a unui lider autoritar sau a unui regim nedemocratic îl are legitimarea. În vreme ce orice guvern democratic este legitimat prin alegeri, într-o dictatură potentaţii trebuie să se legitimeze ei înşişi”. Legitimarea este cheia succesului, mai spune Stefes.

Represiunea. „Interzicerea şi reprimarea oricărei opinii divergente constituie un instrument mult mai puternic […] Din timp în timp, se acţionează  dur împotriva demonstranţilor iar politicieni de opoziţie sunt aruncaţi în închisori. Oprimarea are însă loc cel mai adesea mascat. De exemplu, ziarişti incomozi sunt târâţi în nenumărate procese pentru calomnie. O altă metodă este trimiterea organelor fiscale în control la organizaţiile care critică regimul” Teama reprezintă instrumentul de forţă al reprimării. O societate bazată pe teamă, iată esenţa dictaturii!

Cooptarea. „Prin cooptare se înţelege înregimentare în schimbul unor privilegii. Oamenilor li se propune să se alăture regimului şi să profite astfel de pe urma lui. Pe solidaritatea astfel creată se sprijină puterea dictatorului care a distribuit privilegiile.

Vi se pare că seamănă cu ceea ce se întâmplă de o bună bucată de timp în România?  Sunt liderii noştri legitimaţi prin alegeri netrucate? Sunt reprimate, uneori pedepsite cu închisoarea, opiniile în contradicţie cu linia oficială? Sunt politicienii opoziţiei aruncaţi în puşcării? Li se fabrică procese de calomnie ziariştilor? Sunt trimise organele de control la organizaţiile care critică regimul? Au privilegii cei care se alătură regimului politic la putere? Împarte preşedintele privilegii? Se sprijină prin aceste metode puterea liderului? Este teama, impusă de regim, prezentă în viaţa fiecăruia dintre noi?

Dacă da, atunci ne îndreptăm spre dictatură. Dacă nu, nu. Răspunzând la întrebările de mai sus pe baza experienţei proprii, fiecare dintre noi poate decide dacă pericolul instaurării unei dictaturi în România este real sau dacă el este folosit doar ca slogan politic de către opoziţie.

Tot politologul american Stefes afirma deschis, surprinzător poate pentru cei mai mulţi, că „în aproape fiecare a doua ţară a lumii, la putere se află un regim autoritar” Deci, în jumătate din statele lumii ar fi prezentă, într-o formă sau alta, dictatura. Spre care jumătate se îndreptă România?

Nimeni nu poate nega că politicianului român îi convine acest climat. El se simte bine cu puteri aproape discreţionale, cu reacţia populară limitată până spre desfiinţare, cu oponenţii politici hăituiţi de o justiţie aservită, cu populaţia înspăimântată de organe ale puterii nesătule de amenzi.

Şi exemplele sunt nenumărate. Alegem numai unul: Dacă la un festival muzical la care participă ca spectator prim-ministrul este permis să fie laolaltă, fără nicio restricţie suplimentară, până la 75.000 de persoane iar la o manifestaţie publică de protest împotriva guvernului condus de acelaşi premier numai 500, unde e democraţia? Sau, cât de departe ne aflăm de dictatură?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*



Phoenix – în umbra marelui urs

Click aici pentru film




de Octavian Bour








  • PARTENERI