Nemărginita așteptare a vremii lirice…

Anul pandemic, pe lângă claustrare socială și sanitară, a adus, totuși neașteptat, și o revigorare surprinzătoare a aspectului liric în literatura română. Îndepărtarea, singurătatea, izolarea au fost fermenții fecunzi ai poeților români de a se interioriza, revolta și interoga astral asupra „mersului vieții pe ape”, parafrazând pe poetul Adrian Suciu, și de a se expune, prin frământări sufletești inefabile, prin metafore alcaline sau eliberatoare de sensuri. Primăvara lui 2021 a debutat cu o adevărată caravană lirică, fapt ce dovedește că încercarea de închidere cu lanțuri de restricții sociale a produs de fapt o eliberare efervescentă, prin versuri, a dragostei de libertate. Rezistența prin literatură nu mai este o formulă academică, ci o necesitate indisolubilă, care destructurează futilul unei lumi tot mai anoste și repetitive. Propaganda și ideologia unei non-eschatologii sociale rupte de ceruri nu a prins de loc la impetuosul nou val liric.

Un poet renăscut din „îndepărtarea” societară este Neil McGregor, o voce lirică ce-și caută distincția unei originarități asumate, între confrații de breaslă. Poetul român face parte din noul val liric care se impune cu o candoare sinceră, ce dezarmează și surprinde cititorul uimit, alături de Victor Constantin Măruțoiu, Violeta Anciu, Nicoleta Crăete, Ștefan Andrei Hârța, Alex Anastasiu sau Corneliu O. Rodeanu. Autorul de subtile panseuri lirice, Neil McGregor a publicat zilele acestea un voluminos volum de versuri la prestigioasa editură clujeană „Ecou Transilvan” (2021), intitulat prețios și sinoptic „Zborul gândului sau nemărginita așteptare a vremii”. Din titlu, poetul se impune cu prețiozitate. Acesta pare că provine dintr-un tilu de roman japonez, ce iradiază cu o aură de mister asiatic.

Poetul pendulează între stiluri, ca o corabie a ”nebunilor frumoși” prin diferitele grade de furtuni. Are versuri de un modernism redutabil, dar și introspecții post-moderniste, deși nu scrie o poezie citadină. Lui Neil McGregor îi place să jongleze cu candoare expresii lirice atinse de miresme și nostalgii bacoviene sau argheziene. Se observă o lectură profundă, din orizontul lui Blaga, ce-l iradiză stilistic, precum și din jocul de cuvinte a poeziei lui Nichita Stănescu. Neil McGregor își caută cu asiduitate un stil propriu, o voce originală, nereușind pe tot siajul liric să fie conform cu propunerea plastică. Debordează de bogăția metaforelor ca un pom încărcat de roate, riscând să se frângă, fapt ce îi oferă o fragilitate subtilă. Poetul nu vrea să șocheze, el este mai degrabă un intimist al transmiterii cifrate de mesaje tâlcuite. Poetul se lasă surprins exhaustiv și funciar în prefața volumului scrisă de Victor Constantin Măruțoiu: „Timpul post-pandemic va arăta că versurile vor fi, precum în Renaștere artele vizuale, în acest secol al XXI-lea cheia de reîncifrare a trăirii noi a persoanei umane, va fi calea reînvierii Omului. In această ordine de idei se prezintă și volumul scriitorului Neil McGregor, Zborul gândului sau Nemărginita așteptare a vremii. Prin acesta se descoperă nu o Via Dolorosa, ci o Via Ascendi, o cale spre Absolut. Am putea să numim această poezie a domnului Neil McGregor ca fiind una a căutării și a cunoașterii.” Această restaurare a omului după Chipul Fiului este paradigma metanoică a volumului. Căutările febrile de sensuri și înțelesuri îl aproprie de existențialiști, dar panoplia metaforelor discret colorate de cuvinte entropice îl aseamănă mai degrabă cu un simbolist întristat de trecere. În același timp mirările interogative aduc o adumbrire din tristețile lui Eugenio Montale. (…)

Descoperim la autor răcoarea unui modernism asumat și manifest: „Ai plecat cu stelele/scuturând răcoarea nopții/printre frunzele pierdute/în amintire” (regăsire). Poetul este „stelar”, dar nu în sensul ”umbros” al lui Dumitrie Stelaru, ci ia ce-i a lui doar din partea luminoasă a nopții. „Cerul cu stele” este un mesaj al luminii care estompează umbra nopții. Poetul naște un mesaj apolinic, chiar dacă se folosește de umbră ca să sublinieze mai bine contururile vieții profane. La poet se poate observa o inconstanță incantată a ierarhiilor lirice, care transgresează unitatea și forma rotundă a volumului, dar nu scade valoarea, ci face clar diferența. „Valea” este de fapt sublinierea înălțimii muntelui ce atinge abisul ca o șoaptă. Poetul presimte incomunicarea iubirii sincere și telurice în vremurile lumii noi, în care nevoia de comuniune este înlocuită cu tematici artificiale.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*