Pogromul de la Iași între falsificare și adevăr istoric (3)

„Trenurile morții“ între falsificare și adevăr

Arareori se poate întâlni un ghiveci de informații amalgamate privind cele două trenuri care au transportat evrei din Iași, în Călărași și Podul Iloaiei. Practic, în condițiile de război existente, autoritățile au luat decizia ca evreii arestați și duși în curtea Chesturii de Poliție din Iași, să fie evacuați din oraș cu două trenuri. Acești evrei civili (au fost evacuați numai bărbați) erau considerați periculoși pentru siguranța liniei frontului aflată la câțiva zeci de kilometri de Iași, la acea dată.

Conform unui ordin al lui Mihai Antonescu, vice-președintele Consiliului de Miniștri, „un transport trebuia să fie evacuat la Tg. Frumos și altul la Podul Iloaei“ (Matatias Carp, vol. II, op. cit., p. 30).

Această evacuare s-a făcut în două etape distincte. Primul tren, care a avut destinația Călărași a fost încărcat cu 2.530 de evrei în 35 de vagoane în după amiaza zilei de 29 iunie 1941. Al doilea tren a fost încărcat noaptea cu 1.974 de evrei în 20 de vagoane și a plecat în dimineața zilei de 30 iunie 1941.

Iată amalgamul de date și informații prezentate în Raportul Final „E.W.“:

„În plus, deși în nici un vagon nu intrau mai mult de 40 de oameni, între 120 și 150 de evrei, mulți dintre ei răniți de lovituri și tăieturi de baionetă, au fost îndesați cu forța în interior. (…) Al doilea tren care a părăsit Iașiul către Podul Iloaiei a fost și mai aglomerat (aproximativ 2.000 de evrei au fost înghesuiți în 20 de vagoane). Ultimul vagon conținea cadavrele a 80 de evrei care fuseseră împușcați, înjunghiați sau bătuți (…) În trenul morții care a plecat de la Iași spre Călărași, din 5.000 de evrei, numai 1.011 au ajuns la destinație vii după șapte zile (Poliția română a numărat 1.258 de cadavre, totuși sute de morți au fost aruncați din tren pe drum, la Mircești, Roman, Săbăoani și Inotești).

Trenul morții spre Podu Iloaiei (la 15 kilometri distanță de Iași) avea 2.700 de evrei la plecare, dintre care 700 au fost debarcați vii. În raportul oficial, autoritățile române au afirmat că 1.900 de evrei au fost îmbarcați în tren și «numai» 1.194 au murit“ (Raport Final E.W., pp. 123-124).

Dincolo de dramatismul trăit de victimele celor două transporturi feroviare, trebuie făcute câteva comentarii asupra textului semnat de membrii Comisiei „Elie Wiesel“.

Textul pare produs de un editor tip robot care nu cunoaște limba română. Din dorința sublinierii tragismului situației, editorii au căzut într-o atitudine de exagerare a unor date, improprie unui studiu științific.

Guvernul României a plătit cei 32 de membri ai Comisiei „Elie Wiesel“ pentru ca cititorul român să citească niște amestecuri de date și informații prezentate haotic.

După ce este descris primul tren spre Călărași: „deși în nici un vagon nu intrau mai mult de 40 de oameni, între 120 și 150 de evrei (…) au fost îndesați cu forța în interior“, al doilea tren este prezentat astfel: „Al doilea tren care a părăsit Iașiul către Podu Iloaiei a fost și mai aglomerat (aproximativ 2.000 de evrei au fost înghesuiți în 20 de vagoane)“. Logica elementară arată că este falsă afirmația că al doilea tren, cu o medie de 100 evrei pe vagon, „a fost și mai aglomerat“ decât primul, cu 120-150 evrei încărcați pe vagon.

Componența trenului spre Podul Iloaiei este prezentată prima dată „aproximativ 2.000 de evrei“, iar mai jos se încarcă cu încă 700 de persoane „Trenul morții spre Podu Iloaiei (la 15 kilometri distanță de Iași) avea 2.700 de evrei la plecare“. Dacă editorii au majorat cu 700 numărul de evrei dintr-un tren, la o jumătate de pagină distanță, nu trebuie să ne mire că și-au permis să umfle numărul la fix „14.850 de morți“, relativizat acum în mass media la „peste 13.000“.

Este inadmisibil să asistăm impasibili la un joc de-a „alba – neagra“ cu numărul victimelor unui pogrom.

Editorii Raportului Final „E.W.“, fără nici o acoperire documentară, afirmă în mod fals: „În trenul morții care a plecat de la Iași spre Călărași, din 5.000 de evrei, numai 1.011 au ajuns la destinație vii“. Nu există nici o probă care să susțină afirmația că în trenul spre Călărași au fost îmbarcați 5.000 de evrei. Este real doar faptul că, la sosirea în Călărași, 1.011 erau în viață și 69 erau muribunzi.

Fraza următoare este lipsită de logică, tendențioasă și șovină: „Poliția română a numărat 1.258 de cadavre, totuși sute de morți au fost aruncați din tren“.

Directorul Justiției Militare, colonel magistrat Ioan G. Aramă, a consemnat la Călărași un „total general morți: 1.409 persoane“, iar din tren au fost descărcate în diferite stații C.F.R. cadavrele descoperite pe parcurs. Toate operațiunile au fost raportate detaliat, în mai multe rapoarte și procese verbale, de sublt. de rezervă Aurel Triandaf.

Nu Poliția română și nici Jandarmeria română, ci câțiva jandarmi și civili au efectuat manevrele cu decedații. Dacă un român ar afirma, prin generalizare, că evreii au instaurat comunismul în România este condamnat ca „antisemit și xenofob“. Declarațiile șovine anti-românești nu constituie infracțiuni în colonia denumită România.

Editorii afirmă cu dispreț față de rapoartele oficiale, după ce prezintă în mod fals că trenul a avut 2.700 de îmbarcați: „În raportul oficial, autoritățile române au afirmat că 1.900 de evrei au fost îmbarcați în tren și «numai» 1.194 au murit“. Rapoartele nu precizează că «numai», ci specifică explicit că au murit 1.194, iar într-un alt document 1.198 de evrei.

Să vedem care sunt datele oficiale privind cele două trenuri.

Matatias Carp a prezentat în vol. II al Cărții Negre din anul 1948, la paginile 136-141, un număr de 7 documente integrale privind Rapoartele și procesele verbale ale sublocotenentului Aurel Triandaf către Inspectoratul de Jandarmi, de la momentul preluării trenului din gara Tg. Frumos până la debarcarea supraviețuitorilor în gara Călărași.

Primul document este un raport complet al parcursului primului tren spre destinația Călărași intitulat „Sublt. de rezervă Triandaf Aurel către Inspectoratul de Jandarmi Iași, nr. 1 din 9 iulie 1941“. Conform acestuia, prin ordinul de serviciu nr. 2150 din 30 iunie 1941, Triandaf „a luat în primire un număr de 35 de vagoane cu 2.530 evrei spre a-i transporta la lagărul de concentrare Călărași“. În acest sens s-a deplasat cu un camion din Iași la Tg. Frumos, unde era garat trenul. Acesta a prezentat toate descărcările de cadavre de pe parcurs folosind aproximația „circa“. La destinația Călărași „s-a procedat la evacuarea trenului, găsindu-se un număr de 1.011 evrei în viață, un număr de 69 de evrei în stare muribundă și un număr de 25 evrei decedați“. În timpul călătoriei au mai fost împușcați de către jandarmi 2 evrei care au vrut să fugă din tren (Matatias Carp, op. cit., vol. II, pp. 136-138).

Dacă ar fi dorit să ascundă masacrele de la Iași, românii nu ar mai fi specificat precis numărul de evrei rămași în viață, ajunși la Călărași.

„Din Nota nr. 295 încheiată la 9 iulie 1941 de directorul Justiţiei Militare, colonel magistrat Ioan G. Aramă, rezultă că, la 30 iunie, din ordinul MAI şi al Inspectoratului de Jandarmi Iaşi, sublocotenentul Aurel Triandaf, împreună cu un subofiţer şi 30 de jandarmi au luat în primire, la Iaşi, 2.530 de evrei, în 35 de vagoane, pentru transportul acestora în Lagărul de concentrare din Garnizoana Călăraşi. Garnitura trenului a ajuns la Călăraşi la 6 iulie 1941, ora 15, constatându-se un „total general morți“ 1.409 persoane (10 la Mărășești, 327 la Mirceşti, 654 la Târgu Frumos, 53 la Roman, 300 la Săbăoani, 40 la Inoteşti şi 25 constataţi la sosirea trenului). Evreii debarcaţi au fost duşi în cazarma Regimentului 23 Infanterie. Dintre aceştia, „la 7 iulie, au mai murit 5 persoane, iar circa 69 sunt în stare muribundă. Medicul Garnizoanei Călărași a constatat că moartea se datorește mizeriei fiziologice“ (Ottmar Trașcă, op. cit., pp. 153-154).

Recapitulăm și conchidem că în primul tren plecat din gara Iași au fost îmbarcați 2.530 de evrei și au ajuns la destinație 1.011 evrei în viață, considerând că și muribunzii au decedat ulterior. Deci din primul tren a rezultat în total numărul de 1.519 morți descărcați în diferite stații de pe traseu, inclusiv la destinație.

Din „Raportul telefonic nr. 1062 din 30 iunie 1941, ora 19,55, al Prefecturii Județului Iași către Ministerul Afacerilor Interne“, am extras informațiile: „Un prim transport de 2.530 evrei, au fost evacuați cu trenul la Tg. Frumos. Al doilea transport de 1.902 evacuați, a fost trimis la Podul Iloaiei. Evacuații din acest transport, fiind îngrămădiți în număr prea mare, o parte din ei au murit asfixiați. Numărul morților se cifrează la cca. 1.000. Cei morți au fost debarcați lângă gara Podul Iloaiei și s-au luat măsuri pentru îngroparea lor“. (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 142).

„Raportul Nr. 4457/6 iulie 1941 al Inspectoratului de Jandarmi Iași, Biroul III Poliție, către Inspectoratul General al Jandarmeriei“, menționează incomplet și amestecat: „La 30.VI. s-au expediat din orașul Iași două transporturi de evrei: a) Un transport de 2.500 de evrei; b) Un transport de 1.900 de evrei.

Din primul transport au încetat din viață pe timpul parcursului 1.194 de evrei. Transportul a fost oprit la Pd. Iloaiei (Iași), unde s-a făcut îngroparea celor morți, iar cei rămași vii au fost debarcați și găzduiți de evreii de aci, din Pd. Iloaiei.

Din al doilea transport au încetat din viață între gara Iași și gara Tg. Frumos (Iași), pe timpul parcursului, 650 evrei, cari au fost înmormântați în Tg. Frumos și alți 327 au încetat din viață între stațiile Tg. Frumos și Mircești (Roman), cadavrele fiind debarcate și îngropate în Mircești“ (Matatias Carp, op.cit., vol. II, p. 141).

Remarcăm că toate rapoartele, care nu puteau fi măsluite fiind elaborate de autorități diferite, faceau referire numai la două trenuri care au avut aproximativ 2.500 (corect 2.530) și 1.900 (corect 1.974) de evrei.

Pentru conformitatea informației apelăm și la o altă sursă referitoare la numărul de morți din trenul oprit la Podul Iloaiei, respectiv lucrarea Situația evreilor din România 1939-1941, coordonatori Alesandru Duțu, Constantin Botoran, Editura Țara Noastră, București, 2003.

Într-un „Proces-verbal, astăzi 30 iunie 1941, întocmit de pretorul plășii Bahlui, jud. Iași“ se arată că au fost îmbarcate 1.974 persoane, din care au decedat 1.198, scăpând cu viață 776, care au fost preluați de comunitatea mozaicilor din Podul Iloaiei (cf. Alesandru Duțu, coord., Constantin Botoran coord., op. cit., p. 342 – Arhivele Statului, Iași, fond Prefectura Județului Iași, dosar nr. 16/1941, f. 36).

Acceptăm numărul cel mai mare de 1.198 de morți indicați în ultimul document, în privința celui de-al doilea tren de la Podul Iloaiei.

Un calcul matematic simplu ne indică un total de 1.519 morți plus 1.198 morți egal 2.717 evrei decedați în cele 2 „trenuri ale morții“.

La aceștia mai adăugăm, 2 evrei asasinați în 26 iunie 1941 (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 23), 6 evrei asasinați în noaptea de 27-28 iunie în cartierul Abator (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 25), 6 evrei asasinați în pădurea Cârlig, com. Copou, (Ottmar Trașcă, op. cit., pp. 146-147), 500 de evrei asasinați în ziua de 29 iunie 1941 și 50 de evrei uciși pe 30 iunie 1941 (Matatias carp, op.cit., vol.II, p.119), adică 564 de evrei asasinați în orașul Iași și împrejurimi.

Conform documentelor existente până la această dată, totalul general al evreilor decedați în evenimentele din iunie 1941 este de 3.281 de evrei victime ale „Pogromului de la Iași“. Adăugăm și pe cei 38 de evrei decedați în urma bombardamentelor din 26 iunie 1941 și iese un total de 3.319 evrei declarați morți, de autoritățile românești, în luna iunie a anului 1941 la nivelul Județului Iași. Cei asasinați și îngropați de la Stânca Roznovanu proveneau din Sculeni de pe teritoriul basarabean.

Proba forte: raportul S.S.I. „românesc“, întocmit de doi evrei

Proba cea mai solidă privind numărul victimelor Pogromului, invocată de editorii Raportului Final „E.W.“, este un raport al S.S.I.-ului. Vom demonstra că acest raport al S.S.I.-ului „românesc“ (nu întâmplător denumit așa de editori) a fost întocmit de doi informatori evrei, care au invocat o numărare a evreilor decedați efectuată de Comunitatea Evreiască din Iași, în anul 1943.

În condițiile în care au fost ignorate și considerate false toate datele din documentele oficiale emise de autoritățile românești în anul 1941, Raportul Final „E.W.“ prezintă singura probă sigură a numărului de victime a Pogromului de la Iași, „SSI-ul românesc a făcut cunoscut că 13.266 de evrei au murit“. Editorii citează sursa probei „Raport al S.S.I. Iași, 23 iulie 1943, Consiliul Securității Statului, fond documentar, dosar nr. 3041, p. 327; Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete românești. Memorii, Roza Vânturilor, București, 1997, p. 119“.

Sursa Cristian Troncotă prezintă lapidar în cartea sa: „Într-un alt raport, întocmit la 23 iulie 1943, cu nr. 1503, de G. Criticus și I. Liveanu (rezidenți ai Centrului Informativ Iași al S.S.I.-ului) și înaintat spre informare lui Eugen Cristescu, se menționa: «Avem onoarea a vă aduce la cunoștință că în zilele de 7-8 și 9 iulie a.c., împlinindu-se după calendarul evreiesc doi ani de la dezordinele din zilele de 29 și 30 iunie 1941, din localitate, familiile evreiești ieșene care au avut morți cu ocazia acestor dezordini au făcut parastase în toate sinagogile locale, pentru pomenirea acestor morți. Cu care ocazie s-a constatat, după tablourile de la toate sinagogile, că numărul acestor morți a fost de 13.266, dintre care 40 de femei și 180 de copii»“.

Istoricul român Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa Armata, mareșalul și evreii (Ed. a 2-a, rev., București, Editura RAO, 2010), afirmă la pagina 361: „Nu am reușit să găsesc nici un document credibil care să ateste cifrele folosite de unii istorici evrei de 12.000, 13.000 sau 15.000, care mi se par oricum exgerate; între cartierul Tătărași și Chestură ar fi însemnat ca distanța să fie acoperită complet de cadavre, în proporția trei cadavre pe metru! Eugen Cristescu a primit în 1943 un raport de la doi informatori evrei“, indicând aceeași sursă, Cristian Troncotă, prezentată mai sus.

Deducem faptul că autorii raportului, prezentați de Troncotă ca „doi rezidenți ai Centrului Informativ Iași al S.S.I.-ului“, erau în realitate „doi informatori evrei“. De altfel, Eugen Cristescu a mai evocat utilizarea unor informatori evrei pe timpul Statului Național Legionar: „Stimulez pe câțiva prieteni evrei să-mi semnaleze cu date absolut exacte orice violențe legionare împotriva evreilor, spre a putea informa Președinția Consiliului de Miniștri“ (Cristian Troncotă, op. cit., p. 188).

Conchidem cu două întrebări:

Dacă în anul 1943 informatorii evrei au raportat 13.266 de evrei decedați și numărați de Comunitatea Evreiescă din Iași, atunci cum se poate ca aceeași Comunitate să fi reclamat 14.850 de evrei, conform Raportului Final „E.W.“?

De ce aceeași Comunitate a Evreilor din România, prin vice-președintele Avram Hahamu, audiat la Tribunal în data de 2 martie 1945, nu a reclamat în fața acuzatorului public dispariția celor 13.266 sau 14.850 de evrei din Iași?

Datele statistice românești descurcă socotelile încurcate ale Comisiei „Elie Wiesel“ și ale cercetătorilor de la I.N.S.H.R. „E.W.“

Putem afirma acum cu certitudine că Raportul Final „E.W.“ conține multe exagerări și date false privind fenomenul cunoscut ca „Pogromul de la Iași“.

În lumina noilor descoperiri arhivistice, vom solicita domnilor Silviu Vexler – președintele F.C.E.R., Alexandru Florian – directorul I.N.S.H.R. „E.W.“ și Alexandru Muraru – Reprezentantul Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, să nu mai accepte proliferarea în spațiul public românesc a unor date incorecte și neacoperite de adevărul faptic al acelei etape controversate din istoria României și a Comunității evreiești din Iași.

Deci, în Raportul Final a fost formulată afirmația falsă și neprobată, cităm: „Evacuarea evreilor din Iași, unde la data de 29 iunie 1941 trăiau 45.000 de evrei“.

Regretabil este faptul că și doctorul în istorie Ottmar Trașcă a colportat aceeași informație falsă și neverificată, preluată de la Jean Ancel: „La 29 iunie, ziua în care urmau să fie evacuaţi toţi evreii din oraş, la Iaşi se aflau 45.000 de evrei. În mai 1942, la recensământul «persoanelor având sânge evreiesc», în oraş au fost găsiţi 32.364 de evrei. Deci cel puţin 12.000 de evrei au fost masacraţi în timpul pogromului“ (editor Ottmar Trașcă, Chestiunea evreiască în documente militare române. 1941-1944, Iaşi, Editura Institutului pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, 2010, p. 19).

Pentru a-și acoperi datele false aruncate publicului românesc, doctorul Trașcă citează din lucrarea lui Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul din Iaşi, 29 iunie 1941, p. 15. Completăm noi : „apărută la Editura Polirom Iași, 2005“. Precizăm că Jean Ancel a fost membru al Comisiei Internaționale „Elie Wiesel“.

Și pentru a fi sigur că diseminarea unor date false are efectul țintit, acesta opinează, fără să mai facă referire și la numărul de evrei colportat de Jean Ancel: „În opinia noastră interpretarea oferită de istoricul israelian cu privire la cauzele, derularea şi responsabilii pentru masacrul din capitala Moldovei este cea mai apropiată de adevărul istoric“ (Ottmar Trașcă, op.cit., p. 19)

Și uite-așa românii s-au pricopsit cu un alt număr imprecis de „peste 12 .000“ evrei morți. Iată cum se ivesc falsurile, acreditate apoi, cu prestigiul lor de doctori în istorie!

Se pare că sursa acestui număr de 45.000 de evrei prezenți în orașul Iași în iunie 1941, deși neindicată în Raportul Final „E.W.“, ar fi fost un Comunicat al colonelului Dumitru Captaru, în calitate de prefect al județului Iași, transmis Ministerului de Interne. În comunicat se arăta că „la ordinul vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, populaţia evreiască din oraşul Iaşi urmează să fie evacuată, cu bărbaţi, femei şi copii, evacuarea urmând a se face «pe grupuri», «punându-se la dispoziţie numărul de trenuri necesare». Conducerea Internelor urma să hotărască «localităţile unde se evacuează», arătându-se şi că numărul total al evreilor din Iaşi este de circa 45.000“ (Cmdr. dr. Marian Moșneagu, col. dr. Petrișor Florea, dr. Cornel Țucă, Armata română și Societatea civilă, Editura Istros, Pitești, 2012, p. 115).

Din păcate, nu am identificat textul integral al Comunicatului, ca să confirmăm precizarea în acest document a numărului de circa 45.000 de evrei. Dar, dacă există în documentul indicat, estimarea colonelului Dumitru Captaru nu putea constitui un reper serios privind numărul real al evreilor din Iași la data de 29 iunie 1941.

În realitate, în tot județul Iași, incluzând orașul Iași, la 29 iunie 1941 trăiau numai 37.474 de evrei (alte surse indică 37.472 evrei, deci doar 2 evrei diferență) și nicidecum 45.000, indicați în mod fals în Raportul Final „E.W“. și de Jean Ancel confirmat de Ottmar Trașcă.

Pe de altă parte, numărul evreilor din județul Iași din mai 1942 era de fix 34.006, conform recensământului organizat chiar de comunitatea evreiască. Nici nu putem să mergem pe zvonistica vremii care clama faptul că unii evrei ar fi încercat să se sustragă de la recenzare.

Aceste date, cunoscute din anul 1947, ar fi trebuit dezvăluite și prelucrate de către membrii Comisiei Internaționale „Elie Wiesel“. Ele se află consemnate încă din anul 1993 de către Eduard Mezincescu în „Anexa nr. 2, Dinamica populației evreiești din România – fără Transilvania de Nord“, preluată din lucrarea „Congresul Mondial Evreiesc, Secţiunea din România – Aşezările Evreilor din România, Memento Statistic, Bucureşti, 1947“ (Eduard Mezincescu, op. cit., pp. 172-173).

Un calcul matematic simplu indică aspectul indubitabil că, în intervalul aprilie 1941-mai 1942, din întreg județul Iași au dispărut 3.468 evrei. Admitem că toți au murit în evenimentele cunoscute ca „Pogromul de la Iași“. Deci, în Pogromul de la Iași – cuprinzând asasinatele de pe străzile din Iași, din curtea Chesturii de Poliție, din pădurea Cârlig – Copou inclusiv rezultate din transportarea unor evrei cu cele două „trenuri ale morții“ – au fost uciși și au murit în total maxim 3.468 de evrei.

Dar probele cele mai solide abia acum urmează.

Numărul de „câteva mii“, „5.000 pînă la 6.000“, „8000“, „cel puțin 12.000“, „peste 12.000“, „peste 13.000“, „14.850“ și ajungând la „cca.15.000“ de evrei uciși sunt date false și grosolane, spulberate de datele statistice recunoscute într-o lucrare a I.N.S.H.R. „EW.“

Am descoperit în Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, Nr. 2(4)/2008, lucrarea autorului Viorel Achim, doctor în istorie și cercetător științific gr. I la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, membru al Comisiei Internaționale „Elie Wiesel“, intitulată Evreii în cadrul Recensământului general al României din 6 aprilie 1941, Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“, Bucureşti, 2008.

Dr. Viorel Achim, expert în studiul istoriei minorităților etnice, susține demersul nostru științific: „Credem însă că Holocaustul din România poate fi studiat mai bine dacă se iau în seamă datele de demografie etnică pe care le-a furnizat cercetarea în domeniu în acei ani. Când e vorba de o populaţie sau grupuri de populaţie, considerăm că în ceea ce priveşte numărul nu e permis să se lucreze cu aproximaţii, atunci când ne stau la dispoziţie datele controlabile oferite de specialiştii în domeniu – aici nu are importanţă dacă ei erau antisemiţi sau filosemiţi –, aşa cum a fost cazul demografilor şi statisticienilor români“ (Viorel Achim, op. cit., p. 10).

Urmând sfatul dr. Viorel Achim, am preluat „datele controlabile oferite de specialiștii în domeniu“, mai ales că Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică, nu poate fi bănuit de antisemitism.

Achim mai menționează în ajutorul nostru: „Pentru a asigura credibilitatea pe plan internaţional a recensământului populaţiei din 6 aprilie 1941, au fost invitaţi în calitate de observatori câţiva specialişti străini“ (Viorel Achim, op. cit., p. 17).

De asemenea, acesta precizează: „Recensământul populaţiei a avut loc în ziua de 6 aprilie, iar recensămintele speciale în zilele următoare. Recensământul populaţiei evreieşti s-a desfăşurat în zilele de 11 şi 12 aprilie (și a purtat denumirea de Recensămantul special al populaţiei de origine etnică evreiască – n.n.)“ (Viorel Achim, op. cit., p. 18).

Aproape 2.000 de evrei au lucrat la prelucrarea recensământului din aprilie 1941: „Prelucrarea datelor a început imediat după încheierea operaţiunilor pe teren. Institutul Central de Statistică a alocat pentru această muncă resurse umane şi materiale considerabile. Muncii depuse de funcţionarii şi diurniştii Institutului i s-a adăugat munca unui mare număr de intelectuali evrei din Bucureşti, care au fost repartizaţi la Institutul Central de Statistică în cadrul «muncii obligatorii». Cei mai mulţi dintre aceşti peste 2.000 de evrei au lucrat la prelucrarea recensământului din 1941“ (Viorel Achim, op. cit., p. 18).

Conform unui raport al directorului Institutului Central de Statistică, s-au luat măsuri privind pedepsirea evreilor care s-ar fi sustras recensământului din aprilie 1941, mai ales că Mișcarea Legionară ar fi acuzat prezența pe teritoriul României a 1.500.000 de evrei. Și de aici au apărut diverse afirmații privind un număr mult mai mare al evreilor din Iași în aprilie 1941. Tocmai din aceste motive, directorul I.C.S., Sabin Manuilă, a dispus un recensământ separat al populației evreiești.

Dr. Viorel Achim, membru al Comisiei Internaționale „Elie Wiesel“, a concluzionat încă din anul 2008: „Numărul de 315.003 evrei pe teritoriul României (desigur, în graniţele de atunci) la 6 aprilie 1941 este cel corect şi considerăm că istoricii şi demografii ar trebui să opereze cu el. Faptul că avem şi repartizarea evreilor pe judeţe face şi mai utilă această statistică“ (Viorel Achim, op. cit., p. 31).

Dar tocmai repartizarea evreilor pe județe nu fost folosită în mod judicios de Viorel Achim.

Acesta a publicat un tabel intitulat „Anexa nr. 5 – Decembrie 1942. Institutul Central de Statistică. «Localitățile din Moldova care la recensământul din 6 aprilie 1941 au avut evrei» (facsimil) (ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 269/1942, f. 225-234)“ (Viorel Achim, op. cit., pp. 57-66).

În paginile 61-62 sunt publicate datele statistice, obținute în aprilie 1941, la nivelul Județului Iași. Acestea indică un număr total de 37.474 evrei în Județul Iași. Conform acestui tabel, în orașul Iași viețuiau 33.135 evrei, iar în orașul Tg. Frumos erau 1.626 evrei. În mediul rural evreii erau concentrați consistent în principalele târguri (comunele urbane menționate în ordinul lui Ion Antonescu), Podul Iloaiei cu 1.454 evrei, Bivolari (pe malul Prutului) cu 862 evrei și Copou Târg cu 182 evrei. Restul de numai 215 evrei viețuiau în satele din județul Iași.

Unii autori, inclusiv Viorel Achim, au invocat în mod eronat faptul că toată populația Județului Iași a fost concentrată în orașul Iași înainte de Pogrom. Încercau să justifice un număr cât mai mare de evrei prezenți în oraș în zilele Pogromului. Aceștia își argumentează afirmația pe faptul că generalul Ion Antonescu a emis „Ordinul nr. 4147/21 iunie 1941“ prin care dispunea ca „1. Toţi evreii valizi între 18-60 ani, din satele dintre Siret şi Prut, vor fi evacuaţi în lagărul Tg. Jiu şi în satele din jurul acestui oraş. Primele trenuri pleacă cu începere de azi 21 Iunie a. c. Restul familiilor evreiești din satele dintre Siret și Prut, ca și familiile evreiești din celelalte sate din Moldova vor fi evacuate cu ceea ce le este necesar pentru trai, în comunele urbane de pe teritoriul judeţelor respective prin grija prefecţilor de judeţ“ (Ottmar Trașcă, op. cit., p. 20).

Ordinul se referă clar la evacuarea evreilor din satele dintre Siret și Prut și din celelalte sate din Moldova și comasarea lor în comunele urbane. Credem că unii autori se prefac că nu înțeleg limba română. Comunele urbane nu însemnau orașele ci centrele comunale adică târgurile, unde oricum erau concentrați evreii care se ocupau cu îndeletnicirile comerciale specifice târgoveților.

Dar Ordinul lui Antonescu nu a avut un efect major asupra deplasării populației din Județul Iași, întrucât în restul satelor din județ viețuiau numai 215 evrei, populația evreiască locuind deja în orașe (Iași și Tg. Frumos) și marile comune urbane (Podul Iloaiei, Bivolari și Copou Târg) după cum am arătat.

Abia în luna iulie a anului 1941, adică după Pogrom, s-a emis un alt ordin de concentrare a evreilor, de data aceasta în orașe. De aceea vom găsi la recensământul din mai 1942 o concentrare mai mare de evrei în orașul Iași față de restul județului.

Redăm un fragment din ordinul din iulie 1941 și pentru a confirma faptul că Antonescu se referea la tîrguri, atunci când a dispus deplasarea din sate în comunele urbane.

Armata a IV-a, Stat Major, Secția a II-a, transmitea, sub Nr. 207.042 din 5 Iulie 1941, o copie a Ordinului Nr. 817/1941 al Marelui Cartier General, din care cităm: „Ministerul Afacerilor Interne a dispus ca toţi evreii din satele şi târgurile din Moldova să fie evacuaţi în capitalele de judeţ. Evreii suspecţi vor fi evacuaţi şi din capitalele de judeţ.“ (Ottmar Trașcă, op.cit., p.150).

Este sigur faptul că Orașul Tg. Frumos și comuna urbană Podul Iloaiei nu au fost evacuate înainte de iunie 1941. În acest sens probăm cu următoarele.

Menționăm faptul că Matatias Carp afirma despre cei cca. 800 de supraviețuitori (în realitate 776 – n.n.) ai trenului oprit la Podul Iloaiei: „Au rămas acolo, întâiu închiși în sinagogă, apoi împărțiți în casele evreilor din târg și au dus – vreme de aproape trei luni – o existență mizerabilă“ (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 34).

Tot Matatias Carp prezintă „Raportul Nr. 4457/6 iulie 1941 al Inspectoratului de Jandarmi Iași, Biroul III Poliție, către Inspectoratul General al Jandarmeriei“, unde se menționează: „Din primul transport au încetat din viață pe timpul parcursului 1.194 de evrei. Transportul a fost oprit la Pd. Iloaiei (Iași), unde s-a făcut îngroparea celor morți, iar cei rămași vii au fost debarcați și găzduiți de evreii de aci, din Pd. Iloaiei“ (Matatias Carp, op. cit., vol. II, p. 141).

Deci, la 30 iunie 1941, evreii din Podul Iloaiei nu fuseseră evacuați, intrând în categoria comunelor urbane indicate de Ion Antonescu în Ordinul citat mai sus.

De asemenea, precizăm faptul că evreii supraviețuitori din „trenurile morții“ expediate la Călărași și Podul Iloaiei s-au reîntors la domiciliile din Iași și au fost prezenți la recensământul din mai 1942.

Martorii de la Călărași afirmă, în interogatoriile Procesului Pogromului, că în luna august toți supraviețuitorii trenului morții au fost readuși în Iași.

De asemenea, „Nicolae Ţiripan, istoric, şeful Arhivelor călărăşene, în urma cercetării făcute pe acest subiect, spune că oamenii au fost ţinuţi doar câteva luni la Călăraşi. Apoi, fără niciun motiv au fost întorşi la Iaşi”.

Conchidem că, în mai 1942, la recensământul efectuat de Centrala Evreilor, tabloul evreilor recenzați cuprindea toți supraviețuitorii Pogromului din iunie 1941.

Anexa 6 prezintă la paginile 67-68 ale operei citate mai sus, un alt tabel, care indică un total de 37.472 evrei la nivelul județului Iași, pentru aprilie 1941. Sursa Anexei 6, indicată de Viorel Achim, este Institutul Central de Statistică. „Repartizarea după originea etnică din coloana «Alţii şi nedeclaraţi» din recensământul din 1941“ (ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, dosar 6/1939, f. 10-12).

Comparând datele din cele două tabele diferite, din Anexele 5 și 6, referitoare la același Recensământ din aprilie 1941, remarcăm că ele conțin același număr de evrei indicat la nivelul Județului Iași, cu o diferență de numai două persoane.

Tot Viorel Achim, preluând datele din Anexa 5, precizează numărul evreilor din orașul Iași, în aprilie 1941, ca fiind 33.135 și nicidecum exorbitantul număr de 45.000 de evrei, prezentat în mod fals, în Raportul Final al Comisiei „Wiesel“ și de Jean Ancel. În tot județul Iași trăiau la acea dată numai 37.474 evrei, mult sub numărul de 45.000 de evrei.

Într-un capitol separat intitulat „5.1. Comparaţia cu datele recensământului locuitorilor având sânge evreiesc din 20 mai 1942“, Viorel Achim a introdus unele date și informații despre acest ultim recensământ.

Acesta expune: „A fost mai mult o numărătoare a populaţiei evreieşti, făcută însă după un formular nu foarte diferit de cel utilizat în aprilie 1941. Rezultatele au fost publicate de Centrala Evreilor în anul 1943, într-o lucrare intitulată «Breviarul statistic al populaţiei evreeşti din România»“ (Viorel Achim, op. cit., p. 34). Deci datele statistice erau cunoscute de Comunitatea evreiască și au fost tăinuite la Procesul masacrelor din Iași.

Viorel Achim a afirmat: „În ce priveşte oraşul Iaşi, în aprilie 1941 aici trăiau 33.135 de evrei, iar în mai 1942, 32.369. Diferenţa (de numai 766 evrei – n.n.) este mai mică decât numărul victimelor pogromului de la sfârşitul lui iunie 1941 – estimat recent la cca. 15.000 –, la care se adaugă evreii ieşeni internaţi în lagăre sau deportaţi în Transnistria; aceasta pentru că la Iaşi s-au stabilit evreii din zona rurală a judeţului, care au compensat în bună parte sub aspect statistic pierderile suferite la pogrom“ (Viorel Achim, op. cit., p. 36).

Deci, Viorel Achim constată că la nivelul orașului Iași apare, între anii 1941 și 1942, o pierdere de numai 766 evrei, care nu probează numărul de 15.000 de victime (aproximația de la 14.850 de evrei prezentată în Raportul Final).

Afirmațiile lui Viorel Achim comportă două observații.

În primul rând, considerăm că nu este corect ca un cercetător științific de nivelul doctorului în istorie Viorel Achim să aproximeze, prin mărire cu 150 de victime (de la 14.850 la 15.000 – amândouă fiind false) numărul morților.

Să amintim numai faptul că pentru 120 de cadavre descoperite în pădurea de la Jilava în ianuarie 1940, în timpul rebeliunii legionare, a fost proclamat „Pogromul de la București“.

Pentru a justifica numărul exagerat și neprobat de 15.000 de victime ale pogromului de la Iași, doctorul în istorie Viorel Achim afirmă că „aceasta pentru că la Iaşi s-au stabilit evreii din zona rurală a judeţului, care au compensat în bună parte sub aspect statistic pierderile suferite la pogrom în orașul Iași“. Dar cu datele statistice pe masă, Viorel Achim minte întrucât evreii din tot județul nu acoperă numărul de dispăruți avansat de el.

Viorel Achim, dacă tăcea, filosof rămânea. Vorbind despre „evreii ieşeni internaţi în lagăre sau deportaţi în Transnistria“, acesta induce ideea că, din cei dispăruți în anul dintre cele două recensăminte, o parte ar fi fost internați în lagăre sau deportați, adică nici măcar cei 3.468 de dispăruți nu ar fi murit toți în timpul pogromului. Înlăturăm această ipoteză de lucru absurdă.

Viorel Achim susține în mod eronat: „Recensământul locuitorilor având sânge evreiesc priveşte momentul mai 1942, după ce tabloul geografic al populaţiei evreieşti a suferit modificări, în principal prin evacuarea evreilor din zona rurală în oraşele reşedinţă de judeţ, în baza ordinului dat de Ion Antonescu la 22 iunie 1941. Acesta este principalul motiv pentru care cifrele pe care le dă acest recensământ diferă de cele ale recensământului general din aprilie 1941“ (Viorel Achim, op. cit., p. 35).

Am demonstrat deja că ordinul lui Antonescu din iunie 1941 nu a afectat structura populației din orașul Iași și din comunele urbane.

Este inexplicabil ca un cercetător științific să nu ia ca bază de lucru totalul evreilor din Județul Iași la cele două recensăminte, pentru a avea tabloul complet al pierderilor, în condițiile în care a existat o mișcare a populației evreiești din județ în intervalul aprilie 1941-mai 1942.

Matematica elementară bate argumentele lipsite de logică ale doctorului în istorie Viorel Achim.

La recensământul din aprilie 1941 au fost numărați 37.474 evrei în tot Județul Iași, iar la recensământul din mai 1942 au fost numărați 34.006 evrei în tot Județul Iași. Rezultă o diferență de 3.468 de evrei, pe care-i și considerăm maximul de decedați în zilele „Pogromului de la Iași“.

Asasinarea a 15.000 de evrei ar fi dus la o dată statistică de numai 22.474 (37.474-15.000=22.474) de evrei numărați în mai 1942 la nivelul Județului Iași și nicidecum 34.006, cum reiese din datele recensământului efectuat de evrei.

Conform lui Viorel Achim, „recensământul din mai 1942 a fost efectuat de Centrala Evreilor pe baza decretului-lege nr. 3416/16.12.1941 publicat în M.O. nr. 299/17.12.1941 și a decretului-lege nr.344/30.04.1942, publicat în M.O. nr. 100/1.05.1942. Formular identic cu cel din anul 1941“ (Viorel Achim, op. cit, p. 34).

Rezultă că evreii s-au numărat singuri, ca fiind în viață 34.006, la recensământul din mai 1942 și au descoperit, conform teoriei aberante a lui Viorel Achim, că „au înviat“ fix 11.532 dintre morți (diferența dintre 15.000 și 3.468). Numai Iisus Hristos, pe care evreii nu-L recunosc ca Dumnezeu, a mai făcut asemenea minuni de înviere a morților din morminte! Dar în număr mult mai mic: vreo doi sau trei consemnați de Evanghelii și un număr neprecizat după crucificare!

Repetăm faptul că, din datele statistice prezentate chiar în lucrarea doctorului în istorie Viorel Achim, la nivelul județului Iași apare o diferență de numai 3.468 evrei între aprilie 1941 (37.474 evrei recenzați) și mai 1942 (34.006 evrei recenzați).

Am demonstrat, prin toate documentele prezentate în acest material că, la Iași, au murit 3.319 evrei, un număr foarte apropiat de datele statistice prezentate anterior. Admitem că în tot Județul ar fi fost asasinați, în mod izolat, fără să se mai raporteze de către autoritățile timpului, și alți evrei până la numărul maxim de 3.468.

Este evident faptul că avem de-a face cu o prezentare a unui bilanț regretabil, dar exagerat până la absurd, prin amplificarea – de 4,3 ori ! – de la 3.468 la 14.850 a numărului total de victime.

II.10. Evreii „dispăruți“ din județul Iași în anul 1940 s-au refugiat în Basarabia ocupată de U.R.S.S.

Este cunoscut faptul că cercetătorii evrei, în majoritatea lor, se declară stupefiați de scăderea dramatică a populației evreiești, raportându-se la recensământul din anul 1930. În tot județul Iași, în anul 1930 erau 41.125 de evrei. Folosind datele probabilistice privind creșterea naturală a populației timp de 10 ani și aplicând un procentaj de 12 la sută, românul Constantin Olariu Arimin a calculat că în tot județul Iași (și nu doar în Orașul Iași), pentru anul 1940, ar fi trebuit să fie o populație de 46.060 de evrei.

Probabil că și din acest raționament provine și afirmația falsă din Raportul Final: „Evacuarea evreilor din Iași, unde la data de 29 iunie 1941 trăiau 45.000 de evrei“. Însă ei mai rămăseseră doar 37.474. conform recensământului din aprilie 1941, pentru că restul fugiseră în Basarabia ocupată de forțele bolșevice în iunie 1940.

Da, „cercetătorii nedumeriți“ de dispariția unor evrei, între anul 1930 și recensământul din aprilie 1941, au ignorat cu rea credință (acuzând că aceștia trebuie să fi fost omorâți tot de români), mișcarea de populație de la noua graniță româno-sovietică, de peste Prut – spre Basarabia – și spre Nordul Bucovinei, din lunile iunie-iulie 1940, după ultimatumul sovietic privind retragerea administrației române din Basarabia și Bucovina.

Date inedite se regăsesc în lucrarea autorilor Cornel Grad, C-tin I. Stan și Doru Gorun, Evacuarea teritoriilor românești cedate în vara anului 1940, cităm: „Mulţi evrei, în schimb, doreau să ajungă în Basarabia. La 30 iunie au trecut prin punctele Ungheni şi Cristeşti (Costești – n.n.) 7.600 evrei şi familiile lor, iar prin Galaţi alţi 2000. La Ungheni, pe teritoriul românesc, erau adunaţi alţi circa 30.000 de evrei care doreau să treacă în Basarabia, dar autorităţile sovietice refuzau să-i primească, motivând că nu sunt născuţi aici“ (Arh. Stat. Bucureşti, fond M.P.N., Informaţii, dos. 500, f. 91-92, Arh. Stat. Buzău, fond Poliţia Buzău, dos. 15/1940, f. 249) (op. cit., pag. 336).

Având în vedere condițiile de transport și deplasare din acel veac, ultimatumul fiind dat în data de 27 iunie 1940, este evident că cei 7.600 de evrei și familiile lor, care au trecut granița spre Basarabia doar în ziua de 30 iunie 1940, proveneau din zona limitrofă a graniței, deci și din orașul Iași aflat la 15 km de graniță.

Un alt document militar intitulat „Buletin Contrainformativ Nr. 22. 467 din 3 iulie 1940, Comandamentul M.U. către Comandamentul Aero, (Copie după buletinul contrainformativ No. 183 din 1 iulie 1940, al M.St.M., secţia II-a)“ menționa: „În gara Iaşi se găsesc mulţi evrei care vor să se refugieze în Basarabia“ (Sursa „Arh. M.Ap.N.-M.St.M., fond Armata I (21), dos. 917 – Comandamentul Aero, f. 11-16“, în Cornel Grad, C-tin I. Stan și Doru Gorun, op. cit., p. 356).

Jean Ancel în Transnistria (Editura Atlas, București, 1998) prezintă „Raportul Biroului 2 al Marelui Stat Major nr. 14033 din 3 iulie 1940“ intitulat „Evreii din Basarabia și Bucovina în timpul evacuării“.

Redăm un fragment relevant: „III. Trecerea în teritoriul ocupat de Soviete. Acţiunea trupelor sovietice de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei a avut ca urmare o emigrare a numeroşi evrei basarabeni din Capitală către aceste provincii. Se constată că totalitatea celor ce pregătesc plecarea din Capitală se recrutează din mici meseriaşi, comercianţi, misiţi şi unii studenţi, lipsiţi în general de o situaţie materială mai bună.

De asemenea, încearcă să părăsească ţara şi o serie de liber profesionişti, intelectuali, majoritatea dintre aceia care au fost excluşi de la exercitarea profesiunilor lor din diverse motive sau care au fost decăzuţi din drepturile de cetăţenie. Motivul care îi determină pe aceşti evrei să părăsească ţara noastră, îl constituie, în majoritatea cazurilor, credinţa abil susţinută de propaganda comunistă că, sub regimul sovietic, vor reuşi să-şi creeze situaţii mai înfloritoare decît cele avute în România, nemaifiind totodată nici obiectul presupuselor represiuni antisemite.

Tendinţa de emigrare a acestor evrei, în general încurajată de către coreligionarii lor originari din Basarabia, este însă în mare parte combătută de către evreii din Vechiul Regat, ca şi de cei bine situaţi materialiceşte, care speră încă într-o ameliorare a situaţiei lor în ţara noastră.

În general cadenţa trecerilor în Basarabia este în medie de aproximativ 10.000 persoane pe zi“ (22 iulie 1940 Arhiva Marelui Stat Major, Înregistrat nr. 14033, Anul ’40, luna Vll, ziua 3) (cf. Jean Ancel, op. cit, pp. 346-347).

Pagina românească a Radio France Internațional a publicat în 6 noiembrie 2020, articolul intitulat „Holocaustul din România – între masacru și salvare miraculoasă“ semnat de Petru Clej. Câțiva martori evrei au dezvăluit niște date absolut inedite, necunoscute publicului larg.

Vladimir Weintraub a declarat: „Când autoritățile române s-au retras din Chișinău în 1940, locuitorii din regat originari din Basarabia au avut două săptămâni pentru «a se întoarce acas㻓.

Arno Blei a povestit: „Noi am locuit la Frasin, județul Câmpulung (Moldovenesc – n.n.), unde tatăl meu a lucrat la o fabrică de cherestea din localitate. (…) În 1940, când a început prigoana evreilor în Romania am simțit acest lucru și la Frasin, dar înainte de asta a mai fost o întâmplare care ne-a trezit la realitate. Și la școala din sat am simțit primele schimbări. Pe mine m-au pus să stau pe grăunțe de porumb pentru că am dărâmat o icoană, atârnată pe perete. Ca urmare, familia noastră (părinții, subsemnatul și un frate mai mic) a hotărât ca să se mute la Cernăuți, care atunci a fost cedat sovieticilor și unde se spunea că evreii nu sunt prigoniți.

Pe pagina de internet „Trans History – A project by Centropa“ se află postată mărturisirea lui Ivan Barbul, un evreu din Chișinău, Republica Moldova. Prezentăm două fragmente relevante pentru studiul nostru:

„Liana e mai tânără cu trei ani decât mine. S-a născut în București în 1933. Tatăl ei, Elih Degtiar, s-a născut la Soroki în 1903. A absolvit Universitatea din Cannes în Franța și a lucrat ca inginer șef la o companie la București. Mama ei, Sophia Degtiar, s-a născut în Bălți în 1908 și a terminat gimnaziul acolo. După ce s-au căsătorit a lucrat ca dactilografă la compania de transport feroviar din București. Când Basarabia a fost anexată de către Uniunea Sovietică în 1940, familia Lianei s-a întors la Soroki (localitatea Soroca din Basarabia – n.n). În timpul războiului au fugit la Kurgan, regiunea Tuba, în Tajikistan“.

Dacă numai la 30 iunie au trecut prin punctele Ungheni şi Cristeşti 7.600 evrei şi familiile în Basarabia ocupată de U.R.S.S., iar cadența de refugiați era de 10.000 pe zi, cred că este ușor de înțeles câți au mai trecut în cele două săptămâni de acord de transfer a populației. Un calcul sumar ar duce la aproximativ 140.000 de evrei refugiați în iunie-iulie 1940 din România în provinciile Basarabia și Nordul Bucovinei, anexate U.R.S.S. Desigur că, la stadiul actual al cercetărilor, nu putem fixa acest număr. Celor care ar invoca lipsa de credibilitate a sursei, adică mărturiile evreilor Vladimir Weintraub, Arno Blei și Ivan Barbul, le reamintim faptul că Raportul Final „E.W.“ este înțesat de date considerate concludente, ale unor martori evrei, privind „Pogromul de la Iași“ și „Pogromul de la Odesa“.

Recomandăm cercetătorilor I.N.S.H.R. „E.W.“ să aprofundeze aceste informații importante.

Arhivele C.S.I.E.R. – probe incontestabile

De asemeni, sugerăm cercetătorilor din cadrul I.N.S.H.R.-„E.W.“ să studieze cu atenție evenimentele și datele privind Pogromul de la Iași în documentele aflate în Arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (C.S.I.E.R.). Am selectat pozițiile din Arhiva C.S.I.E.R. în care se face referire la Pogromul de la Iași. Sunt peste 2.446 file (există un singur dosar cu număr neprecizat de file) de documente, inclusiv Registru de evidență cu numărul victimelor întocmit de Centrala Evreilor din Iași.

Directorul C.S.I.E.R., istoricul Adrian Cioflâncă afirma: „tot la CSIER se găsesc fișe de familie întocmite de Congresul Mondial Evreiesc pentru a consemna suferințele evreiești dintre 1938-1944, iar peste 2.500 dintre acestea se referă la Iași.“. Am vrea să vedem și noi aceste fișe de familie, pentru a le studia.

Pentru aflarea adevărului, oricât de dureros ar fi el, considerăm că aceste documente ar trebui fotocopiate și publicate pe site-ul I.N.S.H.R. „E.W.“ pentru a fi studiate și de către români. Nu ne mai aflăm în epoca străveche, ca să primim mesajele cioplite în piatră prin intermediari „aleși“, precum Tablele lui Moise de pe Muntele Sinai.

Considerăm că și românii au dreptul să afle adevărurile acelor vremuri, pentru a-și evalua în mod corect trecutul istoric.

(sfârșit)

Un documentar de Vasilică Militaru (Asociația Neamul Românesc)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*