O idee genială a Franţei din 1871 – înfiinţarea unei şcoli superioare de ştiinţe politice

Să ne imaginăm o Franţă a anilor 1870-1872, grav afectată moral de înfrângerea suferită în faţa Germaniei (în 1870, când însuşi împăratul Napoleon al III-lea cade în captivitatea germană), Franţa este nevoită să cedeze Germaniei Provincia Alsacia-Lorena, cade Al Doilea Imperiu Francez şi se înfiinţează a Treia Republică Franceză, are loc Comuna din Paris în 1871, când mari atrocităţi marchează Franţa prin execuţii, în special prin executarea a zeci de mii de francezi comunarzi. Era, atunci, o perioadă extrem de grea a istoriei Franţei, deloc de invidiat în faţa popoarelor Europei. Dar tocmai atunci, în 1871, a apărut o idee genială: înfiinţarea Şcolii Libere de Ştiinţe Politice (École Libre des Sciences Politiques), cu perspectiva de a forma o clasă politică şi administrativă de elită, pentru ca nu cumva, prin perpetuarea unor incompetenţi şi a unui corp politic și diplomatic francez de inadecvaţi la conducerea ţării, să se diminueze și mai mult statura internațională a Franţei. Ideea se integra în efortul de reînnoire republican din anii 1870, în vederea reformei în pregătirea elitelor franceze pentru a da țării un nou început. Şcoala s-a înființat în februarie 1872 de către un grup de intelectuali, politicieni și oameni de afaceri francezi conduși de Émile Boutmy (1835-1906, politolog şi sociolog), având alături pe Hippolyte Taine (1928-1893, filozof, istoric şi istoric literar, membru al Academiei Franceze din 1878), Ernest Renan (1823-1892, filozof şi scriitor), Albert Sorel (1842-1906, istoric şi scriitor, membru al Academiei Franceze din 1894) și Paul Leroy Beaulieu (1843-1916, economist).

Baza intelectuală inovatoare a Şcolii a fost predarea istoriei contemporane, a societăţilor contemporane, în timp ce elitele politice au fost învățate pe baza unor istorii străvechi, de secole, pe care le puteau învăța în universități. Şcoala „a dobândit un rol major în sistemul politic al Franței”, astfel că 92,5 la sută dintre oamenii politici şi din administraţia superioară de stat a Franţei, din cele mai prestigioase organe administrative din serviciul public francez au studiat la acestă şcoală, inclusiv studenţi care au obţinut o diplomă la Universitatea din Paris, în special la Facultatea de Drept.

Urmând exemplul Franţei, şi alte țări civilizate au creat școli similare: în 1875, Istituto Cesare Alfieri în Italia; la sfârșitul secolului, École libre des sciences Politiques et Sociales din Belgia; Deutsche Hochschule für Politik în Germania; Columbia School of Political Science; London School of Economics din Regatul Unit și, după Primul Război Mondial, School of Foreign Service la Universitatea Georgetown din Statele Unite.

În studiul său din 1935, intitulat „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic”, Dimitrie Gusti atrăgea atenţia societăţii româneşti asupra acestei şcoli consacrate “numai şi numai cercetării politice active”. Şi preciza că „Toţi conducătorii politici şi culturali ai Franţei au aparţinut acestui Institut, fie ca profesori ori ca elevi. Şi dacă se poate vorbi, şi se vorbeşte pe drept cuvânt, de marele succes al Franţei îndată după 1871, şi de regenerarea repede a ei, aceasta se datoreşte în bună parte pleiadei de oameni politici şi diplomaţi şi pletorilor de publicişti şi scriitori pe care i-a creat această şcoală”. Marele sociolog român Dimitrie Gusti scrie apoi cu durere: “Când vedem că preocuparea de căpetenie a popoarelor care au trecut şi trec prin cumplita criză a existenţei lor constă în răspândirea culturii serioase politice şi formarea de conducători, trebuie să ne întrebăm: ce se face la noi?”

Întrebarea rămâne valabilă şi astăzi, când „privim înapoi cu mânie” ce s-a făcut din 1989 încoace.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*