Refugiate în colțuri de pivnițe sau poduri, pe rafturi prăfuite, prin sertare uitate, cărțile au supraviețuit cu gândul reîntâlnirii, într-o zi, mai luminoasă, mai deschisă minților atât de potrivnice în a le cuprinde esența, cu toți aceia ce le regăseau ori le descopereau poate întâia oară, acolo, salvate într-o citadelă peste timpuri… În refugii în timp și în vremuri, ori, mai ales, peste vremuri, acesta fiind rolul de scrin al umanității al oricărei biblioteci… Pentru că acolo se găsește salvarea noastră… Și șansa de a fi cu adevărat liberi…
Astăzi, cărțile nu mai sunt izgonite fățiș din biblioteci… Nu mai sunt azvârlite în stradă, nici hulite în foi-index, nici arse… Sunt alte mijloace, mai „rafinate” pentru a le îndepărta de cititori… Forme aparent mai „subtile”, dar numai în raport cu starea de inconștiență spre care ne duce nepăsarea față de tezaurele scrise ale unei națiuni, în fapt, la fel de violente în a deschide șobolanilor-ciumă ai politicii și guvernărilor căile de acces spre ele… Sistemul nu se mai luptă direct cu ele… Nu pentru că i-ar fi teamă de puterea de a (ne) trezi a cărților… Doar că acum se folosește de alte căi, în special economice, dar și de „paradigmele” restrângerilor prin politicile unor corectitudini-corecție…
Biblioteca Națională a României a fost și ea căpușată de ciuperca politică… De pecinginea unui sistem post-decembrist care a împresurată-o pentru a se folosi de ea, dacă nu ca o sinecură deplină, nu sufocând-o, nu condamnând-o la moarte, cel puțin ca spațiu de infiltrare a unor oficine de partid, de grup, de clici… Și care se dovedesc astăzi, nestârpite din fașă, mai periculoase decât bolile de peste timp ale cărților… Pentru că nu au leac… Nu pot fi vindecate, ci doar extirpate…
Esența este simplă, dar fundamentală… Acolo unde sunt cărți, acolo unde se găsește templul culturii, acolo unde, prin paginile trudite în scrieri, stau zidite gânduri, idei, universuri, creație și sacrificiu, nu au ce să caute oamenii funcționari ai sistemului… Acolo este doar locul cititorilor și al slujitorilor cărții… Al bibliotecarilor și al oamenilor de cultură… Acolo este zidită cetatea lor pentru ziua noastră de mâine… Și care poate fi a noastră, ca templu al cunoașterii și revelației, doar prin grijile și eforturilor lor… Pentru că, prin cărți, ne adunăm de pe drumurile rătăcite de foamea după nimicuri, și o putem face doar grație vredniciei acelora ce au protejat, uneori până la propriul disconfort, neajunsuri ori chiar sacrificii, cărțile… Pentru a nu fi tăinuite, închise, izolate, distruse, îndepărtate de noi… Puse la index și poate din nou aruncate în stradă și în ghearele mistuitoare ale unor nevrednici veniți peste noi pentru a ne strivi cu interesele lor meschine cultura; adică viitorul…
Nici un funcționar al nici unui minister nu are ce să caute în Biblioteca Națională pentru a-și marca locul lui de birou-sinecură! Acolo poate intra doar ca lector de carte. Și nici o carte nu trebuie îndepărtată din templul ei pentru a face loc unor funcționari. Pentru că nu înlocuiești veșnicia cărții cu vremelnica prezență, adesea inutilă, a unor oameni ce nu au nimic de spus în cultură, ca stare, ca fenomen, ca mesaj, și care nu au scrijelit nici măcar un rând…
Nu restrângi spațiul cititorilor și al cărților, a obârșiilor, uneori de o viață, al templierilor păzitori ai cărților, cei ce fac ca volumele să rămână ființe vii, pentru că ele nu pot respira decât dimpreună cu lectorii lor, pentru a face loc unor simpli funcționari… Acum, de prin ministerul culturii, dar neavând nici o tangență cu suflul-ființă al erudiției, dar mâine poate și a altor bugetari ce nu mai încap prin birourile din prea multele instituții ale statului… Slujbași, adesea doar de partid, nu de profesiune, vocație, dedicație, devoțiune – cum numai un adevărat om de cultură poate desprinde din sine, pe care explozia vomitivă a cangrenei de sistem, veșnica, dar parcă niciodată ca acum atât de violent eruptivă, ca pecingine a posturilor bugetare, nu are unde să-i mai dospească…
Lăsați dară Biblioteca Națională a României în pace! Nu vă atingeți de ea, brutalizând scrinurile cărților pentru a le înlocui cu borderourile de funcții și salarii ale unor neica-nimeni în cultură… Ea este a scriitorilor, a cititorilor, a oamenilor de cultură și a acelora ce trudesc în arta protejării patrimoniale a cărților. Și nici măcar un raft al ei nu trebuie să ajungă a găzdui altceva decât diamantele de literă; de vers, de proză, de teatru, de știință și cunoaștere… Pentru că în clipa în care o singură carte, ori și un singur pretorian al ei, va părăsi biblioteca pentru a face loc unor funcționari, ne vom fi pus pecetea…
Biblioteca este spațiul cititorilor, nu rezerva de spații-sinecură pentru migrarea acelora pe care sistemul nu îi mai poate cuprinde… Depozitul central de tranzit al cărților este locul de intrare al luminii în Citadelă… Aidoma și centrul CIP-ISBN, și zonele de despletire a cărților din rafturi pentru a fi duse în sălile de lectură, ba însăși sălile de lectură… Și nu trebuie predate sistemului politic, oricum veșnic flămând…
Lasă un răspuns