Trăim vremuri incerte, fără să ne dăm seama suferim cu zâmbetul pe buze, am devenit marionete cu suflete de tinichea, la fiecare emoţie zornăim identic, precum o jucărie stricată. Încerc să înţeleg dacă vremurile poartă vina sau oamenii transformaţi peste noapte în roboţi au uitat să trăiască cu adevărat.
Şi parcă nu a fost îndeajuns, am uitat cu toţii cum se face până şi semnul crucii. Iubim în fugă, mâncăm haotic, persistăm în greşeli şi în legături toxice doar pentru că aşa trebuie, nu pentru că aşa ar fi normal. Visurile copilăriei sunt depăşite de ambiţii, prieteniile sunt precum o staţie de autobuz, coborâm din viaţa cuiva, ne scuturăm de amintirile care ne-au unit, aşteptăm alt autobuz, abordând un aer superior, purtând măşti de fericire şi neapărat folosind câteva inflexiuni vocale, cine ne priveşte înţelege fericirea care ne inundă toată fiinţa în culorile curcubeului. Cu fiecare zi ce trece, în fiecare dintre noi se stinge un vis, dorinţele obosite, resemnate apun în fiecare răsărit de Lună, negura şi singurătatea ucid sufletele care până ieri zburdau în căutarea trifoiului cu patru foi. Privind în jurul meu, adesea încerc să mă bucur ascultând pe Youtube clipuri motivaţionale, religioase sau de etică, dar motivele lipsesc cu desăvârşire.
Trec adesea pe aceiaşi strada, este drumul meu dinspre copilărie, privind casele impunătoare cu ferestre mari şi uşi imense din care în fiecare zi ies aceiaşi oameni trişti cu cearcăne care se întind peste viaţa lor de huzur. În spatele acelor ziduri somptuoase, nu se aud nici cântece, nici râsete şi nici cel puţin gângurit de copil. Pentru ce atâta zbatere, nimic nu reflectă realitatea, peste tot doar asfalt şi betoane, inimi încrâncenate şi zile tot mai cernite. Simt în aer cum plutesc durerea, revolta şi neputinţa. În media se vorbeşte frecvent despre vaccin, produsele bio, despre cumpătare şi întoarcerea la sate. Reclame, din ce în ce mai multe reclame, lumea sărăcită din cauza Pandemiei şi a pierderi locurilor de muncă, privim la televizor parcă un serial devenit banal, lipsit de interes, având fiecare în imaginaţia sa filmul propriei vieţi. Trăim cu frica zilei de mâine, acest sentiment puternic aflându-se în permanenţă pe muchie de cuţit. Indiferent de fapte, vom fi judecaţi de viitori recruţi, pentru că ei văd altfel viaţa, nu-i mai leagă nimic de glie, de părinţi sau de o noapte ce prevesteşte un curcubeu pentru fiecare. Ei sunt porumbeii scăpaţi din ghearele unui Uliu înfometat de minciună. Oricât am dori să schimbăm macazul, trenul speranţei merge din inerţie pe şine, fără locomotivă.
În nopţile stinghere în care somnul rătăceşte pe cadranul ceasului de perete, mă întreb; Ce culoare are fericirea?
Nu am cunoscut-o niciodată, am dorit-o, am visat-o uneori… părea o zână, arareori în vis mă mângâia, dar niciodată nu i-am simţit prezenţa, a fost visul copilăriei.
Îmi amintesc ultima aniversare a zilei de naştere petrecută în familie, căreia, după mult timp cernut pe altarul sufletului, i-am dat un nume, Inocenţa.
Pe lângă prăjitura festivă, am gustat şi câteva clipe de bucurie, a fost cu mult timp în urmă, abia împlinisem zece ani. Parcă a fost ieri, port în suflet acele nuanţe de roz, un tablou viu, dacă închid ochii trăiesc cu intensitate fiecare moment, dar fără să disting chipurile celor doi îngeri ai existenţei mele. Timp a zburat şi odată cu el mi-a luat şi îngerii, bunicii, acolo, sus, între stele, au primit identităţi diferite, acum tabloul atârnă într-un cui nevăzut, din când în când e şters de praf de către vânt. Mă întorc cu gândul la Inocenţă, dar ce folos, nu mai pot strânge în braţe nici unul din îngerii cu chip luminos. Un sfert din drumul vieţii am fost cu ei sau chiar mai puţin, în mintea mea totul s-a transformat în fum. Întotdeauna m-am legat afectiv de lucrurile mărunte, iar când lucrurile măreţe s-au întâmplat în viaţa mea nu am ştiut cum să le primesc, nu am ştiut cum să mă bucur sau cum să mulţumesc. Am trăit mereu într-o cochilie, cu teama în suflet că, la un moment dat, mi se va cere înapoi înzecit tot ce-am primit. Şi nu m-am înşelat. Am plătit cu lacrimi şi nopţi nedormite fiecare bucurie pe care o credeam un dar. În viaţă, totul se plăteşte, am auzit de nenumărate ori aceste cuvinte, m-am convins de adevăr când maturitatea îmi bătea timidă la uşă, gândindu-mă că cine a rostit pentru prima dată acele cuvinte le-a trăit din plin cu fiecare literă. Am făcut compromisuri, de nenumărate ori am adormit flămândă sau mă ridicam de la masă pentru că nu mai puteam înghiţi din pricina lacrimilor care se înnodau în barbă. M-am bucurat pentru realizările altora trecându-le în contul meu, de parcă mi-ar fi aparţinut şi asta doar pentru că am fost prezentă la bucuria lor. Simt clipele cum mă depăşesc în fiecare zi, nu mai am voinţă să ţin pasul cu ele, consider că ursitoarele au fost zgârcite la naşterea mea sau au avut treburi mai importante în Ajunul Crăciunului, aşa se explică paginile rămase goale în cartea din ceruri.
Cu fiecare zi aniversară, nostalgia trezeşte aceiaşi dorinţă sădită în suflet la unsprezece ani, rămâne ascunsă în inimă de fiecare dată. De-a lungul vremii, am udat-o cu roua dimineţilor dorite, a crescut şi ea, am crescut şi eu. Maturitatea şi tot ce mă înconjoară simt că nu-mi aparţin, am un suflet de împrumut care oftează, doreşte şi iubeşte trăind la extreme între bucurie şi agonie. Există un fir sensibil la răspunsuri şi un ceas gata să contorizeze totul. Fiecare dintre noi vom rămâne în acelaşi fotoliu contemplând iubirea cu bune şi rele, cu rezultatul final aflându-se în aceiaşi încăpere, fotoliul se leagănă, scânteile din suflet sar precum un foc de artificii, iar doamna Singurătate adună cu mătura şi făraşul toate sentimentele căzute pe podea. Sunt gânduri de seară, gânduri răvăşite de Pandemie, anesteziate de dorul de normalitate, făcând din fiecare om un psiholog, ce involuntar scoate din adâncul sufletului amintirile estompate ani şi ani, neavând destul timp pentru gânduri şi meditaţie, acesta este momentul prielnic descătuşării.
Căutând fericirea, ajungem cu toţii la o răscruce în care balanţa nu se înclină după cum am vrea. Fericirea este cum o pală de vânt, o simţi dar nu o deţii şi totuşi o doreşti. Am ajuns întru-un punct în care nu mai vreau să fac aceleaşi lucruri şi nici să-mi pese de spusele altora, aceste aplecări spre vuietul străzii mi-au făcut mai mult rău decât bine, un adult nu îşi caută scuze pentru eşecuri, ci doar soluţii, vinovăţia aparţine în totalitate trecutului. Ascult lucruri de la oameni mai experimentaţi ca mine, încerc să redescopăr frumuseţea şi esenţa cu puterea minţii, a sosit momentul unei revelaţii, viaţa este uneori scurtă, dar întotdeauna foarte frumoasă, petrecând timp de calitate cu persoane merituoase, Universul trimite energie benefică momentului.
Prietene! Eşti liber să faci tot ce vrei, nu-ţi ascunde trecutul, nu-ţi huli prezentul, e singura ta viaţă, gândeşte, iubeşte, fă-ţi timp pentru tine astăzi, nu mâine!
Viitorul înseamnă mâine, dar mâine poate dispărea dacă destinul se frânge într-o secundă, astăzi.
Lasă un răspuns