Nenorocirea ţărănimii noastre în ultimii 30 de ani

Un adevărat blestem s-a abătut asupra românilor când ţara noastră a fost vândută, practic, de marile puteri, în 1945, „influenţei” sovietice, care a distrus complet şi din temelii democraţia interbelică şi a eliminat fizic pe făuritorii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi odată cu ei s-au dus cele mai minunate conştiinţe ale iubirii de neam a românilor, iubire care includea şi pe ţărănimea română. Totalitarismul comunizant care s-a instaurat în România nu numai că nu iubea pe ţăranul român, dar a instaurat un provizorat perpetuu al ştergerii identităţii membrilor societăţii, cu o lozincă a fericirii viitoare, în aşteptarea perpetuă a comunismului. Totul era doar un provizorat al „oamenilor muncii”, care trebuiau să robotească pentru un ideal foarte abstract, pentru că nimic nu se întrevedea realizabil din acel comunism mereu „în zbor”, fără a-l putea atinge vreodată. Şi când instaurezi un provizorat şi nu o normalitate de viaţă, este un pericol uriaş să obţii, nu oameni adevăraţi, ci „trecători” prin viaţă, neancoraţi în gravitaţia normalităţii, în cea a istoriei adevărate a patriei de care aparţii, în cheagul unităţii de neam reale şi nu regizate ideologic şi deci batjocoritor şi blasfemiator. Şi câtă blasfemie şi batjocură nu a fost până la 1989! Vine, însă, libertatea de după 1989. Blestemul cel crunt din 1945 ne-a ajuns. Nu am mai avut oamenii cei mari care să preia normalitatea de odinioară.

Din străfundurile provizoratului de mai ieri au dat cu coatele să ajungă sus numeroşi „provizori” dezorientaţi şi fără vreo viziune şi autoritate de a conduce ţara. Şi de atunci încoace trebuie să vorbim de nenorocirea ţărănimii române din ultimii 30 de ani. Care este rezultatul acestei acţiuni de a nenoroci o lume românească dragă? În primul rând, o pensie de mizerie, ca şi cum ţăranii noştri nu ar fi oameni. Pensie care se duce pe medicamente foarte scumpe, după ce ţăranul nostru a lucrat o viaţă la colectiv, şi să ne gândim numai la culesul manual al sfeclei de zahăr pe timp până prin noiembrie cu ger, de-ţi crăpau mâinile de frig cum prindeai rădăcinile mari ca să le tai frunzele şi pentru ca societatea să aibă puţin zahăr, la porţie, restul fiind exportat. Deci statul trebuia să se gândească la o pensie onorabilă pentru ţăranii noştri, care, bătrâni după 1989, fără bani, fără mijloace de prelucrare a pământului, s-au văzut închişi cu viaţa lor într-un lagăr, e drept, invizibil, într-un loc comun, groaznic pentru că a fost acceptat şi trecut cu vederea de toţi, cu “conştiinţa” că ţăranii îşi merită retribuţia de la societate şi apoi, treaba lor, să-şi tragă zilele cum vor putea într-o lume fericită a democraţiei şi libertăţii. Neavând suficiente resurse financiare, doar pe medicamente şi poate pentru curent electric şi gaz, ţăranii s-au văzut nevoiţi să renunţe la introducerea apei potabile, apă atât de necesară gospodăriei, inclusiv pentru instalare de băi în casă, nu în fundul grădinii.

De resurse financiare are omul nevoie şi pentru alimentaţie sănătoasă şi conformă cu indicaţiile medicilor, pentru refacerea danturii, operaţie foarte scumpă, pe care nu şi-au putut-o permite mulţi dintre bieţii ţărani ai noştri. Apoi noroaiele de pe drumuri şi din curţi erau şi sunt ca în Evul Mediu. Târziu s-au mai făcut investiţii, dar insuficiente, în această direcţie. Din alt punct de vedere, provizoratul post decembrist nu a realizat mai nimic în direcţia refacerii cărţilor funciare, a cadastrului, pentru ca ţăranul nostru să fie stăpân deplin pe cele câteva hectare de teren pe care le are şi pe casă. Marea democraţie interbelică românească a avut puterea să refacă, în 1938, cărţile funciare, tocmai pentru că era o societate normală, extrem de bine înfiptă în pământul patriei, având conştiinţa că nu te poţi juca deloc cu astfel de lucruri privind dreptul omului la proprietate. Provizoratul nostru însă merge înainte, puţin îi pasă de acest aspect, vin în Parlament „provizori” şi „provizoare” de mândră minune iar ţara şi ţăranul suferă enorm. Culmea e că, înainte, provizoratului i se dăduse un ţel, abstract, ce-i drept, dar avea o justificare, că vom fi fericiţi în “lagărul” comunist. Acum mergem înainte în gol, cu gol de idei, cu gol de atitudini, cu gol de gândire şi de suflet. Dacă am avea suflet, ca marii noştri interbelici, ne-am îngriji de cultura ţăranului, am duce Opera şi Teatrul la ţară, am organiza expoziţii de artă plastică, apoi am duce un filtru de medici care să testeze gratuit, cel puţin anual, starea de sănătate a locuitorilor satelor, cu recomandări pentru un mod de viaţă sănătos. Apoi, nu în ultimul rând, viaţa economiei rurale ar trebui sprijinită ca în ţările fără „provizorat” la conducere, nu lăsată de izbelişte de către stat această deosebit de importantă sursă de viaţă şi de prosperitate, azi cu terenuri imense nelucrate, cu zootehnie care nu merge pentru că laptele, legumele, fructele şi carnea sunt preluate cu bani de mizerie ori chiar nu-i trebuie nimănui, aspecte care fac imposibilă susţinerea economiei agricole şi zootehnice, întinderile de păşuni sunt fără vite. Nici reţeaua căilor de comunicaţii sat-oraş nu este pusă la punct, ca în Japonia, de exemplu. Aşa piere satul românesc, în loc ca să se creeze nişte condiţii demne pentru ca tinerii să fie interesaţi să rămână la ţară şi în ţară, unde ar putea trăi cu demnitate şi în prosperitate.

Din păcate, un proiect de ţară este inutil într-o lume a provizoratului triumfător oferit de politicienii noştri şi a paraliziei gândirii. Să sperăm, totuşi, într-o viziune românească vie şi adevărată, care să spargă crusta cea cumplită a îngenuncherii ţărănimii noastre.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*