
Nu, nu ar fi fost morală o asemenea soluție… Dar măcar nu am mai fi suferit în cel mai greu dosar post-decembrist: cel al așteptărilor… Revoluția, Mineriadele, jafurile din retrocedări și „privatizări”… Căci, un singur dosar le-ar putea cuprinde pe toate acestea… Pe toate făcutele și nefăcutele, voitele și „întâmplătoarele”, cedările și „accidentele” ipochimenilor și cozilor de topor, vânzările și trădările guvernanților… Pentru că ajunge un singur rând-rezoluție pentru a consemna epoca post-decembristă: marea inechitate, marea lipsă de dreptate, masiva strivire a așteptărilor, totul pentru a săpa și transforma în ruine fundamentele demnității noastre. Demnitatea indivizilor, demnitatea grupurilor, revoluționare ori conservatoare, demnitatea națiunii și apoi a neamului ce am fost, a poporului și subgrupurilor în care ne-am transformat…
Poate ar fi fost de dorit și o rezoluție prin care acest dosar să poată fi judecat doar după moartea părților vinovate… Ar fi fost o prelungire a așteptărilor noastre, a agoniei în așteptare, de la noi la urmași, cu încrederea și speranța că unii dintre ei se vor îndrepta, istoriografic juridic, spre dovedirea adevărurilor trăite de părinții, apoi bunicii, și – cât de curând -, strămoșii și străbunii lor… Cu un proces de restituire istorică în loc de îndreptare juridică și pedepsire a vinovaților, că doar nu o să le mai dezgroape nimeni oasele de fosile comuniste din gropi, să le răzuiască în piețe publice, dar măcar un proces…
Sigur, o astfel de amânare a judecății până la dispariția fizică a părților vinovate ar fi fost dorită de mulți… Dar nu și de cei grijulii cu postamentelor lor în istorie… Ei și-ar fi dorit un proces rapid, rezolvat din pixul procurorilor militari, cu neurmăriri, nedovediri, neîncadrări și neluări în considerație ca temeinic dovedite, ci doar subiectiv conjuncturale, ale acelor valuri ale tinereții revoluționare, a tuturor declarațiilor din dosar… Tot mai puține, tot mai scurse printre degetele împărțitorilor de nedreptate…
Poate că acest dosar chiar nu putea fi judecat de o instanță din România… Și trebuia dus de la bun început într-un tribunal internațional cu actele urmăritoare făcute de alții… Căci, prin implicarea personajelor cârmuitor ceaușiste, apoi guvernator democratice, prin implicarea civililor parte din sistemul ceaușist, apoi a sistemelor redundante rezultate din capul caracatiței, dar și prin implicarea militarilor, nici un Parchet, civil și, cu atât mai mult, militar, nu avea căderea efectuării cercetărilor în dosar…
Nu acum, ci poate după cel puțin jumătate de secol de îndepărtare de la acele vremuri… De ajungere la acel moment în care totul ar fi devenit, nu doar istoriografie, ci istorie a unei alte națiuni, a unei alte „conștiințe”, a unor altor timpuri… Pentru că, oricum, nu timpul, ci, natura în sine a omului lucrează împotriva celor ce așteptau împlinirea unei dreptăți, apoi măcar consemnarea unei decizii de recunoaștere a vinovățiilor făptașilor, apoi fie și doar trecerea făptașilor într-o listă a vrăjmașilor neamului românesc… Acum însă, timpul doar numără clipele până la răsturnarea firească sub presiunea naturii umane… Pentru că oamenii au tendința de a-i ierta pe călăi, apoi de ale căuta părți pozitive, de a le transforma orice gest de „bunăvoință” din cazanul personal de mârlănie, ipocrizie, fariseism, trădări, genociduri, în ceva pozitiv evidențiabil… Iar noi, ca neam, atâta cât vom mai consemna peste alți treizeci de ani, nu vom face excepție… Poate doar în felul în care vom (o)rândui statuile figurilor anterior sinistre devenite iertător istorice… Și va rămâne poate doar o singură necunoscută… Cel ce va fi mai întâi… Ceaușescu ori clica Iliescu, Voican et. com.?… Sau poate toți, ca busturi, din întâiul netopit, dosit încă în spatele Palatului Scântei?…
Un procuror a tot eliminat acte din Dosarul Revoluției… Indiferent că erau înscrisuri militare sau „simple” declarații, tot probe erau… Și tot un procuror, același, care a plimbat dosarul între instanțe, decide retrimiterea către Parchetul Militar… Și nici o asociație de magistrați, nici un ong nu reclamă felul în care, nu doar că am fost mințiți cu împărțirea dreptății, ci și luați peste picior, văduvele și abia născuții de atunci, și care nu au apucat a simți brațele părintelui ucis, dar și toți ceilalți, nepoți, urmași, urmașii de generație a unei generații strivite de neputință, nedreptate, neîmplinire…
Lasă un răspuns