Am ajuns în satul meu natal să semănăm grădina de Acasă, să nu rămână în niciun an pustie şi părăsită. M-am izbit, însă, şi acum, de pustiirea satului de oamenii dragi ai copilăriei mele. Pur şi simplu a dispărut, cu o iuţeală nemaipomenită a Timpului care nu are răbdare şi înaintează orbeşte, o lume atât de minunată şi de dragă mie, pe care o cunoşteam în floarea vieţii la biserică, unde ne hrăneam cu eternitate şi încrederea într-o protecţie uriaşă, cu sfinţenie sufletească, atât cât poate omul să o intuiască pentru propria viaţă, cu conştiinţa forţei unei comunităţi unite în faţa binelui şi răului. O întâlneam şi la alte manifestări superbe de atunci: la jocul sau dansul specific tradiţiei noastre, de duminica şi sărbători, apoi la aproape zilnicul joc de volei în centrul comunei, seara, pe un platou drept între biserică şi Sfatul Popular (primărie), unde este astăzi bufetul, la un sport foarte spectaculos, urmărit cu pasiune de mulţi oameni, inclusiv şi de preotul popa Horia, apoi la Căminul Cultural vechi, unde se prezentau spectacole artistice, atât cât copiii pot atinge aripa sublimă a artei (cântec, dansuri, teatru etc), apoi la munci în comun „tot satul”: curăţat păşunile de scaieţi şi arbuşti, angajat ciobani la oi primăvara, în Parcul Mare, unde se grupau oamenii după preferinţa celui ales, apoi la lucrul la îmblătit, la arii, cu batoza, la „muncă patriotică” la drumul ţării, la curăţat fântâni, la clăci numeroase: la secerat, la tors iarna, la ridicat o casă nouă şi în alte locuri şi “misiuni” nobile asumate ale dragilor consăteni.
Totul părea că suntem pe drumul cel bun al unei vieţi luminoase şi eterne. Da, bine am zis, eterne! Aveam de la biserică această conexiune minunată cu eternitatea, o aveam şi de la natura cu adevărat feerică, parcă de paradis, a satului, cu învieri sublime de un verde pur şi apoi din ce în ce mai multicolore, primăvara, cu albastru ceresc de vară şi cu nori albi, atât de înalţi şi de măreţi, de nicio catedrală europeană nu-i întrecea, cu toamne bogate în savori şi arome de fructe atât de râvnite de noi, copiii, cu ierni atât de pitoreşti încât trăiam într-o perpetuă poveste de Ev Mediu, cu albul imaculat al satului, peste care se ridicau alene suluri întortocheate de fumuri cenuşii, cu sărbători cu colinde religioase care aveau ceva magic în melodiile lor create de popor, cu pluguşor şi cu poveşti pline de miracol în serile şi nopţile lungi, până picam de somn. Acesta era leagănul vieţii pe care-l avea fiecare consătean în parte. Din păcate, nu pot zice din fericire, noi nu vedeam numai leagănul vieţii, nu şi destinul, care opera de undeva, din umbră, nefast, traseul individual al fiecăruia. Chiar şi atunci eram martorii destinului câte unuia, dar privirea noastră de suprafaţă, datorată candorii neştiutorului de vârstă necoaptă, nu-i sesizam nicidecum vina. Dădeam vina pe cel lovit de soartă: doar „o fost beceag” (bolnav), de parcă aceasta e vina celui furat de destinul crud; doar „o fost bătrân”; doar „n-o avut, bietul de el/biata de ea, noroc”, de parcă era ceva drept ca unii să aibă noroc şi unii nu.
Şi, iată, aşa s-a pustiit satul de aproape de toţi oamenii dragi ai copilăriei mele, şi unii cu nişte destine “revoltător până în ceruri” de crunte, după cum am auzit, treptat, prin ani, de la mama mea, când trăia şi venea frecvent la mine, la oraş. Şi nimeni, dar absolut nimeni, nu le-a îndreptat acest destin celor loviţi cu cruzime, destin croit şi venit din mai multe surse: una, cumplită, fiind a moştenirii genetice, alta din cauza unui accident, alta din cauza unei contaminări cu boli de la locul de muncă, alta din cauza forţelor oarbe ale naturii (trăsnete, furtuni, animale sălbatice etc.), dar poate cea mai cumplită sursă este cea a destinului de-a dreptul barbar croit de alcătuirea extrem de nedreaptă a societăţii, care acceptă, de milenii, un statut inferior ţăranului faţă de ceilalţi membri, cum accepta antichitatea pe sclavi.
A murit majoritatea absolută a ţăranilor fără să cunoască valorile artei, cu capodoperele ei de milenii, s-au retras din lume ţăranii noştri dragi fără să vadă marile şi spectaculoasele frumuseţi ale naturii din diferite zone ale lumii, au murit fără să aibă acces la o prosperitate minimă de trai, supuşi la privaţiuni după privaţiuni (mâncam mălai pentru că nu aveam pâine, grâul fiindu-ne luat la stat, apoi pensia ţăranului era de ruşine, de o discriminare abominabilă), au părăsit această lume generaţii după generaţii de ţărani fără să li se acorde dreptul la demnitatea vieţii politice, marginalizaţi şi cu acceptul inconştient al tuturor, cu locul devenit comun în mintea fiecăruia că ţăranul trebuie să stea „la locul lui”, departe de Cultură şi de Ştiinţă, departe de conducerea lumii, supus şi „pe drept” izolat, cu o agricultură de mizerie, fără mijloace de lucru, cu o zootehnie abandonată. Aşa s-au infiltrat, cu cruzime, destinele cele rele, individuale, an de an, zi de zi, clipă de clipă, în lumea satului nostru, abandonat de cei ce conduc lumea. Acuz această alcătuire nedreaptă a societăţii şi a lumii! Opriţi răutatea, cruzimea, ferocitatea, barbaria, neomenia, neîndurarea strigătoare la cer a acestor destine nedrepte, măcar de acum înainte!
Lasă un răspuns