Am ajuns astăzi Acasă, într-o splendidă zi cu soare, de primăvară întârziată. Este vremea când tufele mari de liliac din colţul dinspre nord-vest al Grădinii Melinilor sau al Livezii Mici, cum îi ziceam demult, a noastre, tocmai erau la maximă înflorire. Când eram copil veneam în acest colţ de Paradis al nostru, pe această vreme a Renaşterii Florale de la noi, ca să admir culorile fermecătoare şi să aspir mireasma lor minunată şi inconfundabilă. Veneam în zi cu soare, dar şi mai magice erau parcă aceste flori violete pe fundalul norilor vineţi, de ploaie. Era un sentiment de puritate sufletească, de bucurie, de mândrie şi de bogăţie pentru că noi, familia noastră aveam aşa ceva de care toţi consătenii dragi care treceau pe lângă noi în jos sau în sus, sau pe drumul de sub grădina noastră, puteau să se bucure. Mai ales că răzorul susţinut de „plasa” de rădăcini naturală de liliac fiind foarte înalt în raport cu drumul, pe alocuri chiar de vreo doi chiar trei metri, din drum erau şi mai spectaculoase coroanele înflorite violet pur ale tufelor de sus, pe cerul albastru închis, de „vreme mare”.
Am realizat astăzi că acest Paradis al nostru trăieşte cu aceeaşi puritate şi vrajă de peste 70 de ani, din timpul copilăriei mele, multe înfloriri le-am pierdut, din păcate, dar atât de tare au pus pecetea pe constituţia mea sufletească încât tresăream când vedeam pe undeva un soi de liliac precum al nostru, eu eram şi sunt alcătuit sufleteşte şi din acest soi de flori de liliac. Dacă Paradisul colţului nostru de lume rămâne mereu acelaşi, pur şi statornic, constatăm, prin contrast, că numai noi, oamenii, în aceiaşi peste 70 de ani am fost supuşi mereu şi mereu siluirilor sufleteşti din partea societăţii, puritatea noastră de atunci şi bucuria de a trăi, încrederea în lume au fost afectate continuu, chiar şi când nu ne aşteptam. Şi ce uriaşă încredere în tot ce ne înconjura aveam odinioară! Cu ea ne naştem şi ne avântăm în lume, încât la vârste fragede fugim fericiţi într-o parte şi alta să ne cuprindem teritorii, cu o încredere nemărginită şi nici nu ţinem cont că ne-am putea împiedeca de vreun obstacol.
Când ne împiedecăm şi cădem, fireşte că plângem şi protestăm straşnic, deoarece nu ne aşteptam ca această lume de o încredere atât de nemărginită să ne facă o astfel de figură. Cât de minunat ar fi ca societatea să fie atât de perfect alcătuită încât nicio siluire a sufletului nostru de om să nu ne afecteze din parte-i, direct sau indirect. De fapt e impropriu să zicem „indirect”, pentru că o răutate adresată altora din partea cuiva şi la care suntem martori, ne siluieşte direct şi pe noi, aşa că nu ne afectează doar o alcătuire strâmbă a organizării şi funcţionării societăţii, nu doar o atitudine lipsită de empatie şi eleganţă a cuiva adresată direct nouă. Noi, oamenii, avem darul de a le şterge mereu din viaţă aceste siluiri şi să uităm grabnic totul, să-i iertăm pe „greşiţii noştri”. Dar dacă le-am fi reţinut măcar scrise, am fi avut fiecare romanul vieţii noastre, al pătimirilor noastre din partea societăţii sau a unor „binevoitori”ai destinului nostru pe diferitele trepte ale vârstelor noastre. Şi ca să nu rămânem într-o notă pesimistă, puteam şi putem ţine şi un catastif al binefacerilor trăite, mai ales din partea unor semeni cărora să le purtăm cu drag o recunoştinţă vie, să nu cădem în păcatul de-a uita binele făcut de cineva, tocmai ca să mai putem şi respira în societatea în care trăim.
Aşadar, unde ne sunt încrederea totală în lume şi fericirea cea strălucitoare de altădată?
Lasă un răspuns