Mănăstirea Peri din Maramureșul istoric, în ruină…

Am citit cu plăcere și, îndoită, întristare un articol al profesorului arădean Nicolae Iuga, publicat în recentul număr al revistei clujene „Tribuna” despre primele scrieri în limba română, care provin de la Mănăstirea Peri din Maramureșul istoric, astăzi pe teritoriul Ucrainei. Teoria primelor scrieri în limba română, încă de la începutul secolului XV a fost cu acribie argumentată de Acad. Ioan Aurel Pop în perioada Centenarului. Faptul că Mănăstirea Peri este astăzi dincolo de Tisa, în celălat Maramureș istoric, aflat sub stăpânire ucraineană, cercetarea istorică a ignorat acest colț de trăire și spiritualitatea românească. Autoritățile statului nu încurajează cercetarea unor studii istorice în teritorii românești care nu mai aparțin statului român, spre deosebire de Budapesta care sprijină financiar cultura, și nu numai, din spațiul carpato-danubian. S-a creat falsa impresie că scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hans Beckner, din 1521 ar fi primul înscris în limba română. Total fals. Textele „rotaciste” din secolul XV produse la Mănăstirea Peri au fost primele scrieri în limba română.

În anul 1391, nepoții lui Dragoș Vodă au dăruit Mănăstirii Peri terenuri și bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Mai bine de 300 de ani, această biserică de piatră a fost folosită ca sediu al Episcopiei Române a Maramureșului, fiind ulterior ridicat de către meșterul Ioan Macarie un lăcaș care să servească drept loc de rugăciune. Mănăstirea purta pe vremea voievozilor Dragoșești hramul Sfântul Arhanghel Mihail. La Peri au fost traduse și copiate în română pentru prima dată „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor”. Pecetea timpului a dus la distrugerea mănăstirii în anul 1703. În anul 1404, o seamă de nobili români au reîntărit posesiunea Mănăstirii, pomenind de donația anterioară a lui Balc și Drag: trei sate (Taras, Criva și Peri) și o moară „în țara Câmpulungului pe apa Săpânței, unde se varsă Săpânța în Tisa”. „Iar după moartea lor, și Dumitru voievod și fratele său Alexandru Meșter au întărit în fața noastră mănăstirii aceste stăpâniri din uricul lor”, spune hrisovul. Mănăstirea Peri a fost ridicată la rang de stavropighie de către patriarhul Constantinopolului la 1391. Frații Balcu si Drag au cârmuit Țara Maramuresului, ca voievozi, timp de 30 de ani. Dorinta lor era ca acest ținut romanesc, aflat atunci sub dominatia Regelui Ungariei, sa devina slobod religios. La început, pentru atingerea acestui țel, ei s-au straduit ca importanta instituție a românilor din Carpații de Miazanoapte, Biserica Ortodoxă, să nu fie supusă niciunei episcopii străine. Ei au obținut aprobarea de a înălța Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, din Peri, la treapta de Stavropighie Patriarhală, cu dreptul de jurisdicție asupra bisericilor din Maramures și a șapte ținuturi. Egumenul Pahomie, înrudit îndeaproape cu Dragoș Vodă, a fost investit cu atribuții de episcop. Cuviosul Pahomie a întemeiat școala de Caligrafie de la Peri. Cele opt ținuturi de sub jurisdicția Stavropighiei de pe Tisa de Sus au fost: Maramuresul, Salajul, Arva, Ugocea, Beregul, Ciceul, Ungurasul si Almasul Bihorean. La 13 august 1391, printr-o diploma patriarhală, Mănăstirea Peri a fost instituită cu atribuții episcopale, avându-l ca întâi episcop pe Simion Moldoveanul. Conform scriitorului Vasile Gogea, manuscrisele supranumite „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”, copii după originalele pierdute provenind din Maramureş, intitulate după locul în care au fost descoperite sau după numele donatorilor, sunt următoarele:

(a) Codicele voroneţean (descoperit de către prof. I. Creţu în 1871 în Mănăstirea Voroneţ şi publicat la 1885 de G. Sbierea; manuscrisul este incomplet şi conţine o parte din Faptele Apostolilor, începând de la cap. 18 până la final, precum şi Epistola Sf. Iacob şi cele două Epistole ale Sf. Ap. Petru); (b) Psaltirea Scheiană (după numele donatorului Sturza Scheianul; cuprinde psalmii lui David, plus o serie de cântări şi rugăciuni, dintre care unele se regăsesc în Vechiul Testament, iar altele sunt adausuri de rugăciuni uzuale realizate de către autori necunoscuţi); (c) Psaltirea Voroneţeană (descoperită de către Simion Florea Marian în 1882 în podul Mănăstirii Voroneţ; manuscris incomplet, care cuprinde textul slavon al Psaltirii, alături de traducerea în limba română); (d) Psaltirea Hurmuzaki (după numele donatorului, istoricul bucovinean Eudoxiu Hurmuzaki; reprezintă un alt text al Psaltirii, diferit de Psaltirea Scheiană şi cea Voroneţeană, despre care specialiştii susţin că ar fi fost tradus tot în Maramureş, la aceeaşi mănăstire ca şi celelalte).

Copiile nu originalul, judecând după data fabricării hârtiei pe care au fost copiate, sunt datate de către savanţi ca fiind realizate în prima jumătate a sec. al XVI-lea. Potrivit savantului Nicolae Iorga, originalele acestor cărţi de slujbă, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea Peri din Maramureş între anii 1434-1437, deci cu aproximativ un secol mai-nainte de copierea lor în mănăstiri din Moldova. Nicolae Iorga susţine că la Mănăstirea Peri din Maramureş au fost traduse între anii 1434-1437 două cărţi de slujbă: un „Apostol” (cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, intitulată în originalul maramureşean: „Lucrul apostolesc”, precum şi o serie de Epistole ale apostolilor) şi o Psaltire. Traducerea textelor religioase s-ar fi făcut sub influența lui Jan Hus, care a fost ars pe rug în urma conciliului de la Constanz pe 6 iulie 1415, după care a urmat un război civil de 20 de ani. O parte din husiți s-au refugiat în Slovacia de nord-est și în Maramureș, de la care călugării românii ortodocși au preluat ideeea traducerii textelor sfinte din slavonă în limba română. Regii maghiari vedeau în călugării ortodocși de la Peri niște „schismatici husiți”, care trebuie distruși sau uciși. Un document, datat la 6 ianuarie 1456, este o scrisoare a celebrului teolog iezuit Ioan de Capistrano, comandant în oastea lui Iancu de Hunedoara, prin care se cere nobililor ardeleni „să pustiască bisericilor valahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiţilor eretici”. La Munkâcs ia fiinţă o Episcopie Ortodoxă ruteană sub oblăduirea regilor maghiari speriați de importanța Mănăstirii Peri în cultivarea limbii române ca limbă de cult și promovare de texte litrugice în limba „valahilor schismatici” în arealul ardelean. De aici va începe un lung şir de vexaţiuni şi abuzuri, de rivalităţi şi lupte sângeroase împotriva Stavropighiei de la Peri. Miza era dreptul de colectare a dărilor bisericeşti de pe o întindere considerabilă. Constantinopolul cade sub stăpânire otomană, la 1453 şi, deci, nu mai poate oferi protecţie stavropigiilor proprii. Mănăstirea Peri este atacată în mod repetat de militarii trimişi de episcopul de la Munkâcs, este jefuită şi incendiată, pierzându-se astfel multe documente, cărţi de slujbă şi manuscrise extrem de preţioase. După aproximativ o sută de ani, cele două instituţii bisericeşti ajung la judecata regelui maghiar Ladiszlau II, în problema dreptului de colectare a dărilor bisericeşti, iar sentinţa regală a fost dată în favoarea Episcopiei de la Munkâcs.

După aceasta, Mănăstirea Peri a scăzut ca importanţă şi a fost desfiinţată cu totul şi clădirile demolate, la început de sec. al XVIII-iea, în contextul expansiunii uniate. Mănăstirea Peri a fost curmată la anul 1703, în vremea răscoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rakoczi al II-lea. Episcopul si monahii au fost alungati, pământurile si bunurile au fost confiscate de maghiari, acareturile au fost facute una cu pământul, biserica a fost arsă din temelii, iar zidurile rămase în picioare au fost dărâmate. După cel de-al doilea razboi mondial, localitatea Peri a fost luată, cu tot Nordul Maramureșului, de U.R.S.S., astăzi fiind în componenta Ucrainei. Se invecineaza cu localitatile Apsa de Jos, la Rasarit, Stramba – la Miazanoapte, si Tarasul – la Apus, toate cu populatie preponderent românească. Spre Miazazi, este marginită de Tisa, la mica distanță de Săpânța. Din stravechea mănăstire, care a dat primele texte în limba română au mai ramas doar câteva pietre lăsate poate intenționat spre umilirea comunității românești. În 1997, BOR a încuviințat ridicarea unei Mănăstiri Săpânța – Peri, pe teritoriul României, care să ducă mai departe tradiția voievozilor Dragoș și Balc. Din păcate, Guvernul de la București, MAE sau consulatul de la Solotvino, nu intreprinde acțiuni de refacere și reconstruire a Mănăstirii Peri de dincolo de Tisa, ca lavră de spiritualitatea românească sub oblăduirea BOR. Biserica a creat scrisul în limba română. Locul primelor texte scrise în limba română a rămas un maidan uitat de lume cu de pietre și buruieni, unde nici măcar o placă de bronz nu amintește faptul că, aici, s-a scris prima dată în limba română.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*