Putem tot visa, putem tot vegeta în tot felul de direcţii, că alţii ne întrec şi unii ne sapă

Am găsit întâmplător o carte cu 50 de clasici ai ştiinţei numite Psihologie. Niciun român. Într-o Enciclopedie a lumii, apărută recent, absentăm îngrozitor în multe secole. Te uiţi la ce opere de artă s-au creat de-a lungul secolelor, în pictură, de exemplu, în Evul Mediu şi în perioada de până la Nicolae Grigorescu al nostru şi rămâi siderat că la noi nimic despre viaţa omului, a românului din acele epoci, ca să ne putem autocunoaşte. Şi lista acestor absenţe poate continua. Dar sosit-a momentul când trebuie neapărat, din când în când, să ne autoanalizăm, să vedem cine suntem şi ce am realizat, unde am lipsit, când am dat dovadă de responsabilitate sau de iresponsabilitate. Ne-a avertizat dur Platon: „O viaţă neanalizată este o viaţă care nu merită trăită”.

Are România o sumă astronomică de universităţi de stat, susţinute deci din bani publici. Cum, când şi câte şi-au asumat ele responsabilitatea pentru a interveni în probleme de stringent interes public? Probleme grave ale naţiunii noastre, care prin felul cum au fost rezolvate de instanţele politice şi judecătoreşti de după 1989 ne-au spoliat averea publică, ne-au aruncat într-o societate nedreaptă şi blocată în crize, ameninţări şi lipsuri de tot felul. De ce mă raportez în primul rând la universităţi? Pentru că aici trebuie să fie inteligenţa cea mai vie a naţiunii. S-au făcut retrocedări de bunuri, când până şi o instituţie milenară precum Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia a înşelat statul român pretinzând că este proprietara unor imobile pe care nu le-a avut niciodată în proprietate. Universităţile de stat în număr astronomic din România au fost surde şi mute, nu au intervenit precum Universitatea din Cluj interbelică. S-au făcut derapaje politice îngrozitor de nedemne pentru o naţiune, cu personaje care merită predate ca exemplu la facultăţile de Ştiinţe Politice. Universităţile au tăcut. S-ar simţi nevoia unui proiect de viitor pentru naţiunea română. Nimic, nicio responsabilitate asumată din partea universităţilor.

Ei, dar acum este şi rândul cetăţeanului! Cetăţeanul ce face? Cetăţeanul nostru este sub vremi, sub vremile pregătite nemilos de alţii. Cum să nu fiu alături de ai mei cetăţeni văzând cât de greu o duc în atâtea lipsuri, pentru că nu fac parte din clasa mijlocie, nemaivorbind nici din clasa miliardarilor. Suntem umiliţi de rezultatul privatizărilor şi de tot ce s-a jefuit şi se jefuieşte, în continuare, în ţară. Nu putem să ne plângem că poporul nu a luat atitudine, când cei cu carte de la universităţi au tăcut, retraşi egoişti în felia lor de activitate, nerecunoscându-şi nicio responsabilitate pentru derapajele publice ale politicii şi justiţiei. Sigur că te simţi bine în comoditatea funcţiei, în autorecunoaşteri festive, în suficienţă. Mă refer doar la câţiva pe care-i cunosc eu, şi de aceea sunt tentat să generalizez şi poate că aş greşi, deşi nu mult, de vreme ce zarurile sunt aruncate, în mare parte.

E un adevăr absolut că sistemului comunist îi convenea o societate cu oameni depersonalizaţi, anonimi, avea nevoie doar de “clasă muncitoare”, ceva uniform, care roboteşte la nesfârşit. Doar unei singure entităţi, eventual şi consoartei, îi era permis să aibă personalitate. Un adevărat blestem pentru o societate. Sosit-a însă clipa ca şi la noi omului să i se creeze condiţiile pentru a avea personalitate şi a ieşi din vegetări călduţe, pentru a-şi putea afirma creativitatea, astfel ca noi să nu mai boicotăm istoria şi să veghem mereu la intenţia extrem de periculoasă a unora de a ne săpa cu orice prilej.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*