Și pleci…
Nu-mi spune multe cuvinte
Că știu totul încă de ieri!
Mai am o scurtă rugăminte
Nu-mi lăsa multe poveri…
Poveri de plâns, orice dureri,
Căci pe ale mele abia le țin
Nu strig, mă-nvălui în tăceri,
E trist… să nu-ți mai aparțin.
Vezi tu? Eu sunt o vreme rea
Precum o ploaie, vânt și ceață
Un cer noros fără vreo stea
Rece ca un sloi de gheață.
Din ce motiv mi-ai stat alături
Iubirea oarbă sau vreun vis
Ce l-ai visat trăgând de pături
Crezând că ești în paradis…?
Multe așteptări fără răspuns
Vremuri irosite în van
De atâta frig ce m-a pătruns
Îmi cade bruma din tavan.
Pleci…răbdarea te-a lăsat
Mi-ai dat roua în deșert
Știu, doar că ție ți-a păsat
Să spui când îți greșeam: te iert!
Pleci!? Ai răbdat prea mult
Crezând c-o să-mi schimbi firea
Dar n-am știut ca să te ascult
Când îmi ofereai iubirea…
Pleci…De ce ai mai rămâne?
Știind că aici n-ai niciun rost
Ce va fi azi, va fi și mâine
Calvar într-un decor anost…
Siluete în ceață…
Unda de lumină pură
O va înghite bezna groasă
Vag o palidă figură
Se întrezări hidoasă…
Chip de om nu este, e clar!
O fi altă creatură…
Ce se mișcă-n mod bizar
Ochi de foc zvâcnind de ură…
La ce-ți folosește?
La ce-ți folosește, spune!?
Ca pe scena vieții tale,
Să devii un zeu-artist,
Când, în alt colț uitat de lume
Vei fi omul cel mai trist.
.
Spune-mi la ce-ți folosește
Să agonisești trofee
Când oglinda-ți amintește
Că ai uitat să fii femeie?
.
La ce-ți folosește-n viață
Să porți felurite măști
Pentru că adevărata față
Te îndeamnă s-o urâști!?
.
La ce-ți folosește oare?
Să porți scumpe giuvaere
.
Ce folos,
Că dormi în cerceafuri din mătase,
Când în inimă ura ți-a săpat cavernă!?
Putregai ești.. lut și oase
Lacrimi ce vor umple o pernă.
.
Și ce folos,
că arginții îți abundă-n visterie
Când bucuriile îți sunt atât de rare
Tinerețea trece, nu trăiești o veșnicie,
Tu făcând exact opusul,
Vei pleca privind apusul…
Doar cu zâmbete amare.
.
Calea vieții și a morții ca și-un abis se cască
Săpând într-al tău suflet cel mai mare gol
Nu vei suporta durerea, șlefuind o altă mască
Scotocind într-al existenței teatru, un alt rol.
Iubirea de sine
Vezi spinii care îți ies din gură
Când cu vorbe deșarte mă împovărezi?
Orice cuvânt de al tău este o înțepătură
Nu ți-am dat inima să mi-o masacrezi.
.
Te iubești doar pe tine, am înțeles
Privirea ta abisală mi-a semnat sentința
Vi urma altă cale, nu-mi dai de ales
Dintr-un iad de tristețe, am ales credința.
Prefăcătorie
Gesturi mecanice, măști din fier
Spectacol de zâmbete și galanterie
Capete ce trădează un nimb efemer
Impostura ascunsă sub broderie …
.
Fiecare ins își joacă rolul în decor
Lumini și umbre le bântuie jocul
Ceața plutește și se îmbibă în covor
Nu vor ști când apa le va stinge focul.
.
Ochii lor priviți de aproape trădează
Goliciune, temeri, tristețe și angoase
Se prefac dezinvolt dar viața îi trișează
Servindu-le doar plăceri mincinoase.
.
Schimbarea măștilor a devenit o rutină
Totul pare perfect dar aparența înșeală
Adevărața lor fața se ascunde după cortină
Ce va cade când vor vedea marea păcăleală.
.
Amăgiri deșarte ce țin loc de idealuri
Își râvnesc unii altora o fericire inexistentă
Se recunosc deghizați doar la ritualuri
Putregaiul sinelui zace într-o stare latentă .
.
Nu-și asumă nimeni riscul să spargă gheața
Este o tăinuire care corupe mințile contagios,
Nu contează dedesubtul ci doar suprafața
Unui grotesc fariseism… etalat prea fastuos!
Lasă un răspuns