Vine o zi…

Am vrut să încep cu incertul cuvânt „cred”, dar m-am răzgândit. Nu, nu cred, ci sunt sigură că orice emoție din această lume vine de la Dumnezeu, orice liniște, orice pace pe care o simțim în suflet, orice vorbă suavă, orice privire încărcată de dragoste, îl are pe Dumnezeu în ea.

Și aș mai adăuga eu, orice poftă de a scrie, de a așterne cuvinte pline de afecțiune, de a încerca să transmiți lumii ceva ori să lași un siaj, chiar subtil, al existenței tale pe acest pământ, îți este dictat de sus, îți este pus în suflet și în gând de Cel care a sădit în noi acea dragoste, acea iubire nemărginită pe care o mai simțim uneori, deși ar trebui s-o simțim în permanență.

Probabil că undeva, cineva, are nevoie de aceste câteva cuvinte de încurajare, citite pe diagonală pe un site banal, aici ori în altă parte și copiate în mod sigur, într-un moment de neliniște, pe Facebook ori Instagram sau oricare alt site de socializare, în încercarea disperată și exasperantă de a părea altcineva decât este cu adevărat.

Privește la cei de lângă tine, privește la tine în primul rând, studiază-ți reacțiile spontane, observă cum ți se schimbă starea de spirit atunci când pășești într-un lăcaș sfânt, cum inima îți este cuprinsă de un sentiment ciudat pe care-l ai doar atunci, privește cum învârtoșarea îți dispare ca prin farmec și ai fi în stare, în acele clipe, să faci și să spui numai lucruri bune, blânde, gingașe, delicate față de cei din jur, fiindcă tu știi, tu simți că asta și-ar dori Dumnezeu să faci, asta și-ar dori Dumnezeu să spui. Tu, omule firav ce respiri printre suspinele irosite în neputință, tu, omule modern ce-ți plângi ruinele sufletului în mod sistematic și porți în tine otrava unui mileniu al vitezei, tu ȘTII intuitiv ce vrea Dumnezeu de la tine, tu ai în tine dorința Lui, încă înainte de a te naște, dar ești prea grăbit să dai atenție subtilităților divine din adâncurile propriei ființe.

Ei bine, adesea m-am întrebat retoric: de ce starea aceea de copleșire, de duioșie plină de înțelegere și iubire față de tot ce ne înconjoară, ne părăsește brusc când pășim dincoace de curtea edificiului de cult?

De ce uităm în secunda imediat următoare motivul care ne-a determinat să pășim pragul bisericii sau al mânăstirii? De ce nu-L luăm, pur și simplu, cu noi și în noi pe Iisus Hristos și-L lăsăm acolo, pe pereți, uitat și abandonat, așa cum am făcut întotdeauna? De ce nu ne schimbăm? De ce nu încercăm măcar?

Fiecare fir de iarbă, fiecare nor, fiecare răsărit ori apus, fiecare stea și fiecare picătură de apă este o dovadă de iubire, este armonia grațioasă și vitală a tot ce este suprem, perfect, desăvârșit.

De ce nu ascultăm cum cântă frunza?

De ce nu auzim cum se înalță soarele și nu simțim cum se ciocnesc stelele?

De ce nu luăm cu noi, în șuvoiul iubirii noastre, cel mai pur și mai cald izvor al dumnezeirii?

Acolo, sus, peste Mânăstirea Caraiman, în adâncurile pământului, auzi cum bolborosește apa, acolo sus, la înălțime, îl asculți pe Dumnezeu care-ți povestește cum freamătă pământul și cum îmbrățișează munții, într-un altruism eliberator de grijile cotidiene.

C.S. Lewis spunea că suntem supraviețuitori ai unei ”alte zile mizerabile”…

De fapt, mie mi se pare că fiecare zi ”mizerabilă” este o nouă șansă, o nouă oportunitate. Șansa spre desăvârșire, spre mântuire, spre a învăța ce înseamnă IUBIREA cu adevărat. Problema nu este dacă crezi, ci dacă este adevărat ceea ce crezi. Pentru cei care nu au trăit Iadul, nu au cum să înțeleagă Raiul. Ei cred că nu există nici una, nici alta. Pentru mine însă, care le-am trăit pe amândouă, sunt perfect reale, fiindcă eu știu că ele sunt adevărate.

Secretul vieții constă în faptul că trebuie să răspunzi foarte asumat la întrebarea finală: cât ai iubit? Ai făcut ce trebuia să faci atunci când ai putut? Să nu răspunzi: aș fi putut să fac, dar nu am făcut.

Pentru mine, răspunsul acesta mi se pare definitoriu și vital deopotrivă.

Parcă încep să-i înțeleg pe acei oameni care au părăsit lumea și trăiesc în pustiu, cât mai aproape de înaltul cerului.

Câtă simplitate, câtă naturalețe, ce suflete pure trăiesc acolo, în creierii munților și nu numai. Acei oameni care nu fac nimic altceva decât să se roage, acei oameni care privesc doar munții și marea, dacă sunt aproape geografic, nu au nevoie de nimic. Acei oameni au nevoie de singurătate, cel mai probabil pentru a putea fi mai aproape de Dumnezeu.

Iar nouă nu ne mai ajung zilele, anii, realizările profesionale, minutele, clipele, emisiunile TV, certurile cu prietenii, vecinii, rudele, părinții ori copiii, nu ne mai ajunge timpul, nu ne mai ajunge viața însăși. Iar ei? Acei oameni singuratici care stau acolo, pe un vârf de munte, nu au nimic. Și totuși, noi suntem aceia care nu avem nimic. Noi suntem aceia care alergăm în permanență după câte ceva. Ei sunt împliniți, lor le prisosește toată această existență efemeră. Nu, nu ei sunt cei cărora le lipsește ceva. Ei au TOTUL. Noi suntem cei care nu avem nimic.

Și continuăm să nu avem nimic.

Continuăm toată viața să alergăm după un serviciu bun, după o familie bună și reușită, după un trai decent, după o mașină bună.

Dar vine o zi când se trage linie.

Linia ce definește zidul de frecvență dintre noi și Dumnezeu. Ei bine, unde am fost în tot acest timp care ni s-a dat?

Unde au fost visele noastre, gândurile și inima noastră?

Unde a fost dragostea, unde a fost acea dăruire sfântă, unde a fost toată liniștea și pacea după care am alergat atât?

Oameni buni, toate astea au fost lângă noi! Au fost acolo, în inima noastră, în sufletul nostru. Luminița aceea divină a fost în adâncul ființei noastre, dar am fost prea grăbiți de-a lungul vremii ca să-i mai dăm importanță.

Atunci va fi prea târziu.

M-am întrebat adesea cum va fi când mi se va pune întrebarea: „Ce ai făcut cu viața ta?”

Nu știu să răspund.

Nu știu încă.

Oare mai am timp?

Timp pentru trezire și timp pentru a-mi da și pentru a-I da Lui un răspuns bun?

Cercetez…

Cu folos sper.

În clipa de față gândul îmi zboară la Petre Țuțea care afirma că el gândește teologal. Poate că același lucru fac și eu acum, fiindcă ”pe Dumnezeu nu îl poți vedea, ci doar revela”, după cum afirma celebrul filosof.

Sper ca doar pacea să fie cu noi toți, azi, acum și în toată vremea!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*