Vă scriu, din nou, dragile mele cuvinte româneşti, ce v-aţi plămădit de veacuri din sufletul neamului nostru în acest spaţiu carpatin al dăinuirii noastre, tocmai pentru că mi-e pur şi simplu dor de voi, în acest timp în care sunt practic redus la câteva semne de comunicare şi sunt sufocat de atâtea şabloane „mecanice” ale tehnicităţii fără cuvinte, de invazia de străinisme care îmi şterg, la fiecare pas, identitatea şi respiraţia cea sublimă a vorbirii şi trăirii de demult din satul copilăriei mele. Şi odată cu aceste invazii asupra existenţei mele, parcă nicio relaţie nu mai poate sta în picioare între om şi om, în fundal bântuie, ca nişte spirite rele, numai neîncrederi, bănuieli, incitări la ruperi de relaţii, neimplicări în a construi ceva bun, deci odată cu lipsa voastră cea umană, miraculos de benefică, totul parcă se năruie între români, deruta ia locul bunei comuniuni şi ţara e în permanent pericol şi niciun semn nu răsare spre normalitate, coeziune socială şi reaşezare. Zic reaşezare, deoarece voi, dragilor mele, voi aţi aşezat ţara prin secole de asuprire a neamului nostru, voi aţi aşezat-o frumos în suflete şi i-aţi dat apoi drumul, cu fermitate, pe picioarele ei la 1 Decembrie 1918.
N-au fost împăcaţi tiranii de veacuri ai românilor cu această aşezare şi au creat dezastrul din anii 1940-1944, cu acele jertfe dragi care şi-au dat viaţa tocmai pentru patria din sufletul lor, pe care voi le-aţi sădit-o şi care ei n-au trădat-o, dragile mele cuvinte româneşti, apoi am căzut în „sfera de influenţă” a unei dictaturi pe care o descrisese cu exactitate Orwell în 1949, normalitatea acelei patrii visate s-a amânat aproape 50 de ani şi pe când libertatea a fost câştigată cu jertfe, în 1989, am ajuns astăzi săraci la noi acasă, şi cu o viaţă strânsă în chingile mai sus descrise, sufocată de semne şi de necomunicare, de trădări la tot pasul a acelei patrii căreia voi i-aţi dat drumul să fie Mare la 1 Decembrie 1918. Nu mai auzi freamătul vieţii de atunci, limba română e străină la ea acasă, invazia de străinisme nu este numai în limbă, ci şi în viaţa socială şi economică, rodesc aici palate străine, românul e redus la munca de manufacturier, coloniile orbesc prin putere economică şi firmele lor cu nume străin sfidează limba română, iar agricultura şi zootehnia sunt lăsată de izbelişte, se zbat de moarte iar pământul cel roditor al neamului nostru este dat, şi el, străinilor. Mă plâng vouă, dragi cuvinte româneşti, pentru că nu mai am la cine mă plânge, ca supremă autoritate, cum era mama mea şi tatăl meu, cărora mă plângeam odinioară.
Am să vă mai scriu cu drag, pentru că-mi sunteţi singurele autorităţi ale lumii mele în care mă încred că nu mă trădaţi şi niciodată nu ne veţi trăda nici neamul, prin definiţie, că astfel, ştiţi bine, v-aţi autodistruge. Rămâneţi cu bine, că noi, râul şi ramul, care v-am rămas fideli, cu o adoraţie fără margini, credem în puterea voastră de a renaşte acea(stă) ţară mare şi iubită de la 1918.
Lasă un răspuns