Deznaţionalizarea românilor din Ungaria (sec. XIX-XX)

O situaţie tristă s-a petrecut în Ungaria prin deznaţionalizarea unor întregi comunităţi de români, mai ales după dualismul ungar din 1867 şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Deşi la 1918-1920 în Ungaria mai erau recunoscuţi oficial doar în jur de 50.000 de români, cifra lor trebuie să fi fost în realitate dublă sau triplă, ţinând cont de numărul greco-catolicilor şi ortodocşilor din această ţară, care trecea de 300.000.

Bineînţeles, parte din locuitorii de aceste confesiuni erau ruteni şi sârbi, dar nicidecum nu se poate considera drept „bază ştiinţifică” numărul de români recunoscut oficial de recensămintele ungare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX. Acestea recensăminte se străduiau să falsifice realitatea etnică în scopuri politice, pentru a da o oarecare omogenitate etnică maghiară ţării şi a crea astfel, artificial, o patrie ungară unitară şi naţională. De la un recensământ la altul, numărul românilor din teritoriul actualei Ungarii şi din Secuime scădea treptat. În vreme ce numărul ungurilor creştea aici, iar deznaţionalizarea era un obiectiv declarat al politicii oficiale. Să exemplificăm cu câteva localităţi din Ungaria de astăzi.

Satul Porcialma (Porcsalma) este o localitate din fostul judeţ Satu Mare, rămasă pe teritoriul actual al Ungariei, locuită până la sfârşitul veacului al XVIII-lea în cea mai mare parte de români, care au avut aici şcoală şi veche biserică greco-catolică. O conscripţie din anul 1770 ne dezvăluie numele unor capi de familie români: Vasile Moldovan, Macarie Sabău, Mihai Paşcul, Ioan Măciucă, Paşcul Vancea, Ioan Pop, Laurenţiu Sabău, Gheorghe Ban, Vasile Zaharie, Ştefan Adonean etc., iobagi şi jeleri, înscrişi cu taxele pe care ei trebuiau să le plătească după veniturile moşiei lor. În 1772, jude al satului era Mihai Paşcu (Pasku, în text), ceea ce demonstrează încă o dată caracterul românesc al localităţii. Unul dintre stăpânii de moşie de atunci era Cristian Szaplonczai (de Săpânţa), originar dintr-o veche familie de nobili români maramureşeni. La recensământul din 1881 mai erau în Porcialma doar… 15 români şi 1408 unguri, însă din punct de vedere confesional, greco-catolici mai erau în număr de 326. Peste numai zece ani, la 1890, recensământul oficial ungar nu mai înregistra niciun român, decât 1624 de unguri şi un german, însă din punct de vedere confesional mai erau în localitate 391 de greco-catolici. În fine, recensământul din 1930 al Ungariei înregistrează, în Porcialma 2648 de unguri şi unul de altă etnie (neprecizată), însă greco-catolici mai existau încă în număr de 552. Conform recensământului din 2011, satul Porcsalma avea 2.760 de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (75,79 la sută) erau maghiari, exista şi o minoritate de romi (23,15 la sută). Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor (60,04 la sută) erau reformați, existând și greco-catolici (13,91la sută) şi romano-catolici (5,94 la sută) etc.

Tot în zona Satu Mare rămasă Ungariei se află şi satul Uifalău (Csengerújfalu). În anul 1881, conform recensământului din acel an, în Uifalău (Csenger – Ujfalu) mai erau 305 locuitori români, dar şi 278 unguri şi 21 de germani. Peste numai 10 ani, la recensământul din 1890 mai erau în această localitate doar 44 de români, niciun german şi 706 unguri. În fine, la recensământul din 1930 în Uifalău (Csenger Uifalu) nu mai erau români în localitate, care era complet maghiarizată şi avea o populaţie de 1264 unguri, din care 586 de religie greco-catolică, desigur urmaşii maghiarizaţi ai românilor de altădată. Conform recensământului din 2011, satul Csengerújfalu avea 840 de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (89,9 la sută) erau maghiari, mai erau romi (8,48 la sută), germani (1,12 la sută). Români erau în proporţie de 0,5 procente. După religie, locuitorii fiind reformați (42,74 la sută), greco-catolici (31,31 la sută), romano-catolici (7,38 la sută) etc. În cursul secolului XX românii au fost asimilaţi în întregime, dar biserica greco-catolică a rămas și se fac slujbe și astăzi în acest lăcaş.

Deznaţionalizarea unor întregi comunităţi de români din Ungaria, mai ales după dualismul ungar din 1867 şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 se vede şi din exemplul următoarelor localităţi:

La istoricul comunităţii româneşti din Uifalău (Csengerújfalu) din fostul comitat şi judeţ Satu Mare, mai trebuie adăugat faptul că documentele atestă că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea satul era românesc, avea şcoală şi învăţător român. Dintr-o conscripţie inedită a localităţii, aflătoare în arhivele clujene, desprindem un şir de capi de familie cu nume româneşti, pe care le redăm cu grafia originală: Marosan Lup, Giraszin Toma, Marosan Togyer, Lupuly Lázár, Kavasan Togyer (în alt loc Todor), Szuts Grigor, Avasan Lup, Kavásán Mihaly, Szabo Grigor, Paskuly János, Rogoz Todor, Vancsa Paskully ş.a. Acelaşi document din 1774 menţionează în Uifalău (Csenger – Uifalu) un preot greco-catolic şi un învăţător greco-catolic (Graeci Ritus Ludi Magistrum). La recensământul din 2011 mai era în sat 0,5% români si 31,31% greco-catolici.

Satul Darvaş (Darvas), din comitatul Bihor, este atestat la 1786 drept sat curat românesc. (Vezi Johann Matthias Korabinsky, Geographisch-historisches und Produkten- Lexikon von Ungarn, Pressburg, 1786). La 1880 mai erau în Darvaş doar 226 români (şi 860 unguri) şi 399 ortodocşi, peste zece ani – în 1890 – mai erau doar 84 de români (unguri erau 1072) şi 443 ortodocşi, iar în 1910 mai erau doar zece români (şi 1291 de unguri) şi 500 locuitori ortodocşi. Cum au fost deznaţionalizai românii din acest sat din 1786 până la 1910? Desigur prin trecerea forţată la alte confesiuni, iar cei rămaşi la credinţa ortodoxă au fost privaţi de dreptul la limbă în şcoală şi biserică – instituţii pe care ei le aveau în secolul al XVIII-lea. Conform recensământului din 2011, satul Darvaș avea 583 de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (96,42 la sută) erau maghiari şi exista o minoritate de români (3,05 la sută).

Un exemplu similar ni-l oferă o altă localitate bihoreană de pe teritoriul actualei Ungarii, şi anume Şarand (Sáránd). La 1786, aceeaşi lucrare sus-menţionată a lui Korabinsky atestă Şarandul ca sat curat românesc, astfel fiind menţionat şi într-o altă lucrare apărută la Buda în 1796: Vályi András, Magyar országnak leírása [Descrierea Ungariei]. În 1880 recensământul oficial ungar mai înregistra în Şarand un singur român, tot unul la 1890 şi niciunul la 1910. Conform recensământului din 2011, satul Sáránd avea 2.315 locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (93,77 la sută) erau maghiari, cu o minoritate de romi (5,01 la sută).

Tot sat curat românesc era la 1786 şi Adoni (Nyir Adoni), din comitatul Szabolcs. La 1880 erau aici 1158 români (şi 1494 unguri), ca în 1890 să se producă un fenomen… supranatural, deoarece recensământul înregistrează doar… 12 (?!) români (şi 3161 unguri), iar la 1910 nici un român nu mai locuia în satul românesc Adoni, din veacul al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor.

Dar să exemplificăm şi o deznaţionalizare a românilor petrecută după 1918. Bedeul (Bedö), din comitatul, respectiv judeţul Bihor, era de asemenea sat românesc, menţionat astfel la 1796. Tot cu majoritate absolută românească este menţionat şi de recensămintele din 1880, 1890 şi 1910. La 1880 erau aici 478 români şi 35 unguri, la 1890 560 români şi 28 unguri, iar la 1910 520 români şi 52 unguri. Conform recensământului din 2011, satul Bedeu avea 255 de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (62,43 la sută) erau maghiari, existând și minorități de români (32,32 la sută) și romi (4,42 la sută). Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor (54,9 la sută) erau greco-catolici.

Din Bătania (Battonya), judeţul Cenad, a participat la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 o delegaţie de români la Alba Iulia, pentru a transmite dorinţa românilor de acolo de a se uni cu România. În anul 1881, în Bătania locuiau 1288 români, 5035 maghiari, 1857 sârbi, 456 slovaci, 67 germani și 492 alte etnii.Conform recensământului din 2011, orașul Bătania avea 6.252 de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (82,22 la sută) erau maghiari, existând și minorități de români (8,83 la sută), sârbi (5,45 la sutî) și romi (2,45 la sută). În localitate există două biserici catolice, una reformată, una evanghelică, o biserică ortodoxă română și o biserică ortodoxă sârbească.

Şi din satul Chitighaz (Ketegyhaza) a participat la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 o delegaţie de români la Alba Iulia, pentru a transmite dorinţa românilor de acolo de a se uni cu România. În anul 1881 locuiau în Chitighaz 2101 români, 903 maghiari, 68 germani, 38 slovaci și 214 de alte etnii. Conform recensământului din 2011, satul Chitighaz avea 3.858 de locuitori. Din punct de vedere etnic, majoritatea locuitorilor (70,03 la sută) erau maghiari, existând și minorități de români (23,19 la sută), romi (4,57 la sută) și germani (1,46 la sută).

În anul 1881 locuiau în Pocei (Pocsaj) 1085 români, 1310 maghiari, 68 germani, 187 de alte etnii. Conform recensământului din 2011, satul Pocei avea majoritatea locuitorilor maghiari (77,53 la sută), existând și minorități de români (3,96 la sută), romi (18,18 la sută) și germani (0,22 procente).

În anul 1881, în Leta Mare (Nagy Léta) locuiau 1678 români, 3369 maghiari, 68 germani, 50 ucraineni și 221 de alte etnii. Aici a slujit Nicolae Vulcan (1805-1884), tatăl lui Iosif Vulcan, în calitate de preot greco-catolic, timp de 35 de ani, începând din 1844, în biserica greco-catolică din Leta Mare. La aceeaşi biserică românească a slujit în 1889-1890 şi Romulus Marchiș (1865-1925), ulterior protopop de Carei. La recensământul din 2011, în oraşul Leta Mare nu mai figurează niciun locuitor român.

Sunt exemple ale tragediei prin care au trecut românii din Ungaria din perioada dualismului austro-ungar până astăzi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*