Despre 15 martie maghiar

Ziua de 15 martie este simbolul Revoluţiei ungare de la 1848-1849, care reprezintă pentru români una dintre cele mai mari greşeli de atitudine ale maghiarilor implicaţi în această revoluţie faţă de poporul român din Transilvania. Din luptătoare pentru cauza libertăţii şi dreptăţii, această revoluţie s-a transformat într-o opresoare a românilor, asupra cărora a declanşat o cruntă teroare, de la această dată de 15 martie 1848 începând, până la înfrângerea Revoluţiei ungare în august 1849, căzându-i victime insurgenţilor maghiari din Transilvania, a celor transformaţi în terorişti criminali, numeroşi români nevinovaţi, copii de vârste diferite, femei, bătrâni, preoți și dascăli, toţi schingiuiţi şi ucişi cu o bestialitate fără egal în istoria revoluţiilor paşoptiste din Europa.

Este de-a dreptul cutremurătoare lista românilor martiri din aproape fiecare sat al Transilvaniei, şi-i amintim aici cu durere reală şi nu pentru o polemică în sine, inutilă şi lipsită de respectul profund pe care-l datorăm memoriei lor. Românii nu s-au lăsat, cu preţul vieţii, să fie şterşi de pe faţa pământului, având în fruntea lor un Iancu, un Bărnuţiu, un Bariţiu, un Papiu, un Şaguna, un Buteanu, un Romanu-Vivu, un Bătrâneanu, un Laurian, un Micaş, un Solomon, un Vlăduţiu, un Ciurileanu, un Axente, un Balint, un Corcheş şi mulţi alţi bărbaţi în care poporul avea toată încrederea. Blajul a fost simbolul afirmării idealurilor Revoluţiei române şi Munţii Apuseni simbolul rezistenţei invincibile româneşti în faţa „dezideratelor” Revoluţiei ungare. Au fost ucişi şi fruntaşi saşi care nu au fost de acord cu terorismul maghiar instalat atunci în Transilvania, chiar saşii vorbeau de sintagma “terorism”, în corespondenţa lor cu referire la insurgenţii maghiari de la Cluj.

De ce este una dintre cele mai mari greşeli istorice de atitudine maghiară faţă de români? Pentru că cei care au condus revoluţia ungară şi toţi cei care i-au adoptat orbeşte dezideratele, au trecut peste drepturile, demnitatea şi libertatea românilor şi au pus pe prim plan uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi ştergerea identităţii de român de pe faţa pământului, fie prin sabie, fie prin lance, fie prin împuşcare, fie prin spânzurătorile care le-au ridicat atunci în Transilvania, spre marea ruşine a Europei, fie “de bună voie” – credeau teroriştii – prin lepădarea de către români a limbii, religiei şi etniei lor, cu promisiunea că astfel vor avea toate drepturile de pe lume, ca şi maghiarii. Iată ce uriaş plan şi-au propus corifeii revoluţiei ungare, în frunte cu Kossuth, ce enormă greşeală de atitudine faţă de numerosul popor român din Transilvania! Şi pentru realizarea acestui deziderat monstruos s-a trecut la faptele criminale sus-amintite.

Din păcate, acest deziderat, rămas insuficient pedepsit de istorie, a continuat să fie adoptat, şi în perioada dualismului austro-ungar, şi în perioada Dictatului de la Viena, şi astăzi se aud voci din partea maghiară că susţin „idealurile” revoluţiei ungare de la 1848-1849. Românii nu au ce sărbători în privinţa revoluţiei ungare paşoptiste şi aşteaptă de la maghiarii oneşti să se dezică pentru totdeauna de acele „idealuri”, de o enormitate a pretenţiilor fără egal, şi să recunoască şi să condamne acea uriaşă greşeală de atitudine maghiară din acei ani care trebuiau, nu să sape un hău uriaş între români şi maghiari, ci să încoroneze idealurile adevărate ale Libertăţii, Egalităţii şi Frăţiei. Şi era o şansă să se realizeze aceste deziderate nobile, pentru că nu toţi maghiarii din Transilvania au fost atunci de partea celor care au terorizat pe români şi pe saşi şi aceştia au avut o vedere realistă asupra şansei de înţelegere de atunci. Lucrând la lucrarea mea de doctorat despre Revoluţia de la 1848-1849 în comitatele Cluj, Turda şi scaunul Arieş, am găsit un document în care un oficial maghiar onest a spus, imediat după evenimente, văzând ce atrocităţi s-au făcut, că atunci, în timpul revoluţiei, a fost vremea mişeilor şi nemernicilor, şi enumeră o listă dintre aceştia din scaunul Arieş, maghiari, care au contribuit la masacrele contra românilor din acea zonă. Apoi, tot din partea onestă a maghiarimii de atunci, mulţi ţărani maghiari iobagi din Câmpia Transilvaniei s-au alăturat ţăranilor iobagi români la Revoluţie. Sunt documente oficiale în acest sens.

Aşadar, momentul era o şansă de se transforma într-o luminoasă secvenţă de istorie în această parte a Europei. Dar asumarea unui deziderat extrem de ofensator pentru români şi pentru saşi al anexării Transilvaniei la Ungaria, căruia i s-a alăturat „idealul” criminal de ştergere a identităţii românilor şi transformarea lor în unguri reprezintă o atitudine maghiară de o enormă culpabilitate în faţa istoriei. Asumarea acestei greşeli de către contemporani este un gest de minim respect pentru toţi cei nevinovaţi căzuţi atunci, la 1848-1849, un gest de reală şi nu falsă europenitate.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*