E minunat să fii bogat chiar şi când eşti sărac…

În copilăria mea, familia noastră nu făcea parte dintre cei bogaţi în lumea satului nostru, eram „mijlocaşi”, după suprafaţa de pământ deţinută, dar datorită cotelor care trebuia să le dăm la stat, în anii `50, până la colectivizarea din 1963, mai degrabă intram în categoria săracilor, faptul că mâncam mălai (pâine din făină de cucuruzi, pentru că grâul era dat la stat) era semnul distinctiv al sărăciei. Eu, însă – nu ştiu alţii cum vor fi fost, vorba lui Creangă – , eram atunci de o bogăţie nemărginită, stăpân peste un imperiu uriaş al simţămintelor, deschiderilor şi speranţelor vieţii, al frumuseţilor lumii, pe care tocmai le descopeream.

Când răsărea soarele în dimineţi de vară, ştiu că răsărea pentru mine, văzut din unghiul meu al ogrăzii noastre, cu minunile lui de raze roşiatice de deasupra colţului Pădurii Mănăstirii. Aducea cu el, din nou, lumina şi căldura de care eu aveam atâta nevoie, aducea atâtea speranţe de noi jocuri cu prietenii de peste zi, aducea emoţia acestui miracol roşiatic ce se aprindea în fiecare dimineaţă în lumea satului, când toată lumea era deja în mişcare, oamenii să meargă la câmp, numeroase vite se îndreptau spre păşunile satului, spre vest, orătăniile din ogradă se piscuiau, cotcodăceau, măcăiau, îşi strigau dreptul la viaţă, stoluri de păsări (porumbei, turturele, grauri, ţărci, ciori, ulii) ne brăzdau grădina pe traseele lor din văzduhul albastru, niciodată aceleaşi, unele planau ameninţător să ne fure vreun pui şi mama striga ameninţător după ele, apărându-şi avutul, buburuzele ieşeau şi ele agale la soare, tot mai departe se auzea bucinul celor care duceau ciurda la păscut, nimic parcă nu mai era în nemişcare, toată suflarea era plină de viaţă şi de speranţă. Apoi, cât de bogat eram eu când înflorea acăţul (salcâmul) nostru de după casă, cel mai înalt şi mai gros la trunchi din tot satul.

Crengile îi era grele de florile lui albe, unde se adunau mii şi mii de albine şi era acolo un concert nemaipomenit de zumzete ale hărniciei lor. S-au încurcat, printre crengile lui, şi câteva roiuri de albine, tocmai spre vârful acăţului. Era superbă bogăţia mea de alb pur din acele zile de înflorire precum şi mireasma atât de plăcută a florilor de acăţ, care umplea toată ograda. Într-o zi, m-am pomenit chiar să merg la cele mai dragi vecine bătrâne de lângă noi, la lelea Anuţă şi la lelea Palagie, care ne iubeau pe noi, copiii, şi ne aveau şi în grijă când ai noştri erau la câmp, să le chem. să „vadă” cum amniinosă ge fain (cum miroase de frumos) la noi în ogradă, până nu se scuturau florile şi înveleau cu alb acoperişul casei, ograda din sus de casă şi în faţa casei.

Bogăţia mea era uriaşă şi la tot pasul prin sat, care era al meu totul, excepţie locurile îngrădite, care erau ale oamenilor şi pe care le respectam cu sfinţenie. Mi-a rămas, de exemplu, ca o magie în suflet şi descoperirea unei tufe de iarba bubei, într-o toamnă, când mergeam cu prietenii la viile noastre de la Mănăstire şi de După Deal, şi când am ajuns pe drumul abrupt de lângă Tinucu (Constantin Sâmbotelecan), pe micul platou de dinainte de păduricea de „puieţi”, m-a izbit farmecul portocaliu al unor mici „lampioane chinezeşti sau japoneze”, umflate, care dacă le spărgeam, aveau înăuntru un fruct roşu ca o cireaşă. Erau miraculos de frumoase şi mulţi ani când îmi aminteam de fericirea copilăriei mă vedeam din sus de Tinucu, la marginea acelei râpe, descoperind minunile lumii, privind de sus tot satul prin portocaliul „lampioanelor” de acolo.

Bogăţia uriaşă a mea consta, aşadar, şi în descoperirile făcute treptat, prin voinţa şi setea mea de a afla cât mai mult din ce sunt formate temeliile acestei lumi, bucurii care m-au îmbogăţit enorm ulterior şi în biblioteci şi arhive, în condiţii tot de sărăcie lucie, cunoscute până în 1989 şi după. Dar este foarte bine să fii bogat, chiar şi când eşti sărac.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*