Demitizarea Ioanei D’Arc

Viziunea cea mai terifiantă asupra cazului Ioana D’Arc a avut-o Carl Dreyer în filmul pe care i l-a închinat acestei fecioare a lui Dumnezeu, care a făcut minunea de a pune capăt Războiului de 100 de ani, de a scăpa Franța de invazia engleză și de a-l încorona pe Delfin (viitorul regele Carol al VII-lea). Ea a făcut toate aceste minuni în numele lui Dumnezeu, al semnelor care i s-au arătat, al vocilor interioare care i-au spus ce să facă. Ori tocmai acest misticism bolnav, împins la limita rațiunii, a făcut-o populară, a făcut să fie adulată de popor. Capii bisericii însă au ars-o pe rug, fiindcă ea nu recunoștea autoritatea bisericii, dimpotrivă, spunea că prelații îl trădează pe Dumnezeu. Ea nu concepea nici un intermediar bisericesc, ea vorbea direct cu Dumnezeu. Și fiindcă spunea că aude voci și și-a tăiat părul, au taxat-o drept schizofrenică. Datorită acestei atitudini, biserica a judecat-o și a dat verdictul că este eretică și a ars-o pe rug într-o piață din Rouen, la 30 mai 1431.

În centrul filmului lui Dreyer se află tocmai această judecată, pe care el o tratează cu mijloace inchizitoriale. Inchiziția este văzută ca o ghilotină, comparată cu holocaustul nazist. Chipurile călăilor Ioanei sunt scoase din bolgiile dantești sau din tabloul Purtarea crucii de Bruegel, în care imaginile celor care îl duc pe Hristos la răstignire, cu crucea pe umeri, arată ca niște monștri umani, ca fariseii pe care i-a prezentat în toată goliciunea lor și Mel Gibson în The Passion of the Christ. Filmul lui Gibson a fost acuzat de lipsă de măsură privind violența supliciului, a Golgotei. Dar filmul lui Dreyer asupra chinurilor Ioanei D’Arc, numit chiar The Passion of Joan of Arc (1928), sunt mult mai violente. Imaginile alb-negru, lipsa de cuvinte (film mut), dau o expresivitate extraordinară, pe care filmul vorbitor nu o poate da. Nu știm dacă Gibson a avut ca model filmul lui Dreyer, dar, oricum, aceste două filme fac parte din aceeași familie.

Într-o dispută indirectă cu modelul Dreyer s-au antrenat mulți regizori, precum Victor Fleming, care a realizat și el o Ioana d’Arc în 1948, cu Ingrid Bergman în rolul Ioanei, nominalizată la Oscar, dar filmul a foat încununat cu trei premii Oscar, pentru imagine, costume și producție. Dar pe urmele lui Dreyer a fost mai degrabă Robert Bresson, care a făcut un film în stilul lui Pasolini când a abordat viața lui Iisus, adică cu actori neprofesioniști. De la filmul lui Georges Méliès, din 1900, și până azi s-au realizat peste 20 de filme dedicate acestei eroine a Franței, supranumită Fecioara din Orleans, ceea ce dovedește interesul enorm pentru acest mit al Franței. Nu uit marele eveniment din timpul Festivalului „George Enescu”, ediția 2019, când s-a prezentat Oratoriul „Jeanne d’Arc au bucher” de Arthur Honegger pe libretul lui Paul Claudel, cu Orchestra Națională din Lille și cu Marion Cotillard în rolul Ioanei. Un moment memorabil în istoria festivalului. Acest Oratoriu a constituit și baza unui film realizat de Roberto Rossellini în 1954. Și-au încercat puterile pe acest subiect mulți alți regizori faimoși ai cinematografului, ca Otto Preminger, după piesa lui George Bernard Shaw Sfânta Ioana. Cele mai recente producții sunt două filme ale lui Bruno Dumont. La fel, actrițele care au jucat acest personaj, și-au făcut gloria cu el, precum Sandrine Bonnaire, într-o versiune a lui Jacques Rivette.

Dar o cu totul altă viziune avea să aibă regizorul Luc Besson asupra cazului Ioanei în filmul pe care i l-a dedicat. Besson este și el un caz în istoria filmului francez și mondial, filmele sale fiind unicate. Cine poate uita seria Nikita, Léon, Lucy și Al cincilea element sau fantezistul suprarelaist Extraordinarele aventuri ale lui Adèle Blanc-Sec? Tot ce face este diferit, e ca o rara avis față de stolul disciplinat al regizorilor lumii. The Messenger: The Story of Joan of Arc este realizat în 1999, la doi ani după The Fifth Element. El o distribuie în rolul Ioanei pe Milla Jovovich, care pe acea vreme îi era soție, al Delfinului, pe John Malkovich, în Iolanda de Aragon, pe Faye Dunaway, iar în rolul The Conscience, al Conștiinței Ioanei, care este de fapt Satana, pe Dustin Hoffman, deci o distribuție deloc franceză. E o co-producție Columbia Pictures și Gaumont. Și este vorbit în engleză și latină. A avut un buget imens, de 85 milioane de dolari!

Procesul și judecata Ioanei aproape că frizează comicul. E un contrast formidabil între răspunsurile subtile și simple ale Ioanei, și întrebările sofisticate, dogmatice, ale judecătorilor ei. De fapt, focusul nu este Ioana, ci lupta dintre francezi și englezi de a avea drepturi asupra Ioanei, de a-și disputa osândirea ei. Și victoria francezilor apare atunci când episcopul o convinge pe Ioana să semneze un document. Ea nici nu știe să citească, nici să scrie, dar semnează cu o cruce. Și abia apoi i se explică, știi ce ai semnat? NU, zice ea. Ai semnat că te dezici de Dumnezeu. Adică ai recunoscut că ești eretică. Și francezii o ard pe rug cu mare fast, ca pe o victorie a eliberării de un coșmar.

Dar cine îi explică Ioanei acest dedesubt, cursa în care a căzut? Însăși Satana.

Aici e noutatea absolută pe care o aduce Luc Besson în acest caz, cel mai vestit din istorie, crima cea mai ilustră a bisericii, care avea să-și recunoască vina abia după 500 de ani, când a canonizat-o pe Ioana D’Arc!

Din momentul când Ioana este făcută prizonier și este trădată de rege, care îi explică faptul că ea trebuie să iasă din istorie, că rolul ei s-a terminat, și-a făcut datoria, acum trebuie să intre în scenă diplomația, fiindcă este mult mai civilizată și mai ales mult mai economică decât calea armelor („de unde ai acest instinct al violenței?”, o întreabă Carol, când ea îl judecă pentru trădare), din acest moment, deci, Ioana nu mai aude voci, nu i se mai arată semne, cum ar fi vântul, florile sau sabia pe care a găsit-o pe câmp, ceea ce înseamnă că și Dumnezeu a părăsit-o, dovadă că apare în celula ei marele inchizitor, cum ar spune Dostoievski, adevăratul judecător, Conștiința aka Satana (jucat extraordinar de Dustin Hoffman), care o ia la bani mărunți pe Ioana și o judecă aspru, nemilos, cu argumnetele de azi ale regizorului Luc Besson (și scenaristul filmului). Este demolat pas cu pas tot misticismul care o ține pe Ioana legată de istorie. Și Milla Jovovich interpretează genial declinul ei în lupta cu conștiința. Zbaterile ei interioare se află pe chip, prin rănile de pe față, prin gura ei mereu deschisă ca un strigăt spre cer, partitura ei este cumplită, de la planul mistic, al pașilor alături de Dumnezeu, la planul disperării, al neputinței de a înțelege de ce este părăsită, așa cum nu a înțeles nici Iisus pe cruce, când a strigat: „Elie, Elie, lama sabahtani?”

Sigur, logica de fier a Ioanei este bătută de o logică superioară, a timpului, a perspectivei istorice. Ba chiar și de nemilosul ateism al comandantului englez, care îi spune că el nu crede nici în Dumnezeu, nici în Satana, fiindcă nu vrea să-și facă iluzii, adică să aibă deziluzii.

Besson demitizează legenda, rațiunea învinge misticismul, da, dar realitatea rămâne. Ioana a existat. Așa cum a existat și Iisus. Până la un punct, paralela este valabilă, atunci când vorbim de mit și realitate. Ioana a făcut toate acele fapte istorice pe care le prezintă și legenda, ea a fost arsă pe rug și a fost canonizată peste 500 de ani. Satana dovedește că faptele Ioanei nu se datorează nici unei forțe supreme, nici unor voci interioare, nici unor semne mistice, acele semne sunt simple întâmplări, ca în ipotezele pe care i le prezintă, ea a făcut toate acele fapte în numele ei, ca om, ca un om crud, care a ucis și oameni în luptă, ca o dorință  de răzbunare pentru că englezii i-au violat și ucis sora, pe Catherine, așa cum recunoaște chiar ea atunci când i se spovedește Satanei, căci nici un preot, nici episcopul nu vor să o spovedească. Satana apare cu o glugă de călugăr, deci el face parte din tagma bisericească.

E cumplit ce se întâmplă. Pe de o parte, englezii și francezii își bat joc de Ioana, o sfârtecă pe dinafară, îi smulg și hainele de pe ea și o îmbracă în haine bărbătești, ca să arate nesupunerea față de judecători, iar pe de altă parte, în celulă, îi este judecat interiorul, sufletul. Nici sufletul nu și-l poate salva. Și arde, e mistuită de flăcări, dispare ca un fum.

Cazul Ioanei d’Arc ne demonstrează că eroii nu pot fi demitizați, că popoarele au nevoie de ei. Ioana d’Arc a hrănit întotdeauna naționalismul francez, a fost un simbol patriotic, mai ales în sec. al XIX-lea. Cercetările moderne arată că ea n-ar fi participat la lupte, că multe fapte sunt inventate, dar legenda învinge știința și istoria. Oamenii au nevoie de mituri. Ioana D’Arc este unul dintre miturile nemuritoare ale lumii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*