Din viața Mitropolitului Firmilian

Regretatul Părinte Arhim. Caliopie Georgescu, fostul exarh al mănăstirilor din Oltenia, mi-a relatat o întâmplare din viața Mitropolitului Firmilian, care m-a cutremurat. Am înțeles însă câte ceva din noblețea sufletească a ierarhului și din tactul pastoral pe care-l avea. Era perioada stalinistă. Mulți preoți erau condamnați la ani grei de închisoare, alții erau dislocați și mutați în alte județe, alții obligați să se pensioneze. Mulți erau caterisiți, suspendați, transferați disciplinar pentru învinuiri mai mult sau mai puțin imaginare. În revista „Mitropolia Olteniei” din perioada 1948-1964, număr de număr, se întâlnesc liste lungi cu numele preoților care au primit astfel de sancțiuni.

În acea perioadă, Mitropolitul Firmilian a sfințit o biserică dintr-un sat oarecare. La întoarcere, s-a ars bobina de inducție la mașina ierarhului. DomʼPetrică, șoferul, era un bun meseriaș într-ale mecanicii, dar în situația dată nu avea altă soluție decât înlocuirea piesei arse. Nu avea la el altă bobină de rezervă. Singura soluție era să se ducă în Craiova să cumpere. Era la mai bine de cincizeci de kilometri de Craiova. Era seara. Mitropolitul, aflând numele preotului din satul respectiv, a ales să meargă la el și să-i ceară găzduire peste noapte. Șoferul trebuia să găsească vreo mașină de ocazie și să plece la Craiova, urmând să se întoarcă dimineața. Vlădica Firmilian auzise de acel preot de mulți ani. Știa că încă din vremea studenției preotul scotea o revistă, colabora la alte publicații, ba chiar era autorul câtorva cărți. Mulți îi întrevedeau o carieră universitară. A avut o căsătorie nefericită, cu o femeie bogată, rasă de zgripțuroaică. Dinuț era sărac, așa că a devenit coarda a doua în familie încă de la început. După război preotul a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru multe din articolele sale. Cu vreun an sau doi mai înainte se eliberase și vlădica Firmilian îi dăduse  aprobarea să revină la parohia lui.  În seara respectivă ierarhul chiar dorea să-l cunoască mai din aproape, să mai stea de vorbă cu el până târziu în noapte. Zis și făcut.

I-a bătut curând la poartă. Părintele Dinuț a ieşit, fâstâcindu-se de o vizită atât de neaşteptată. L-a poftit pe mitropolit înăuntru. Arăta destul de jalnic. Reverenda şi-o peticise singur, cum putuse şi el, dar era slinoasă. Preoteasa Măriţa nu s-a clintit din tindă, cât a schimbat părintele Dinuț câteva vorbe la poartă. Se lungise şi se umflase de se făcuse un zdrahon de muieroi cât toate zilele. Atunci se aşezase în prispa casei, pusese mâinile în şolduri și-şi băscrăcărase picioarele, pufnind şi spumegând ca o iapă bobotită. Când a văzut că cel de la poartă se-ndreaptă spre casă, a-ntors brusc spatele, a intrat într-o odaie şi-a izbit uşa de-au căzut bulgări de tencuială.

Oaspetele, om trecut prin multe, a înţeles despre ce-i vorba şi a privit cu grijă.

„- Părinte Dinuţ, a zis mitropolitul când a ajuns în tindă, am trecut pe la casa sfinţiei-tale, ca să vedem cum îţi merge activitatea pastorală şi s-o întrebăm pe doamna preoteasă de sănătate!”

Din odaia în care se zăvorâse Măriţa s-a auzit un tuşit gros, ameninţător.

„- Bine-aţi venit, bine-aţi venit, înaltpreasfinţite, poftiţi înăuntru şi să ne iertaţi, că pe la noi e cam dezordine!” a îndemnat Dinuț, încercând să mai aşeze ba una, ba alta la locul ei.

„- Lasă, părinte Dinuţ, nu te mai osteni acum! A avut şi doamna preoteasă destule treburi astăzi şi a lăsat măturatul mai către seară!” zise mitropolitul ironic.

Din camera de-alături se auzi iarăşi un tuşit scurt şi-un tropăit apăsat, semne sigure că Măriţa era pe recepţie.

S-a aşezat binişor pe pat musafirul, iar părintele Dinuț s-a străduit să facă puţină ordine pe masă. A șters firimiturile de pâine cu dreapta, le-a adunat în căuşul mâinii stângi, apoi a luat strachina cu murături, a pus-o peste cea cu fasole şi le-a luat cu uşurinţă. Avea degete lungi şi subţiri parcă anume croite pentru vioară, pian sau condei. Cu adunăturile în braţe a vrut să iasă, dar s-a întors de la uşă şi, cu glas ospitalier, a întrebat:

„- Înaltpreasfinţite, pregătim ceva de mâncare?”

„- Ne supunem dorinţei sfinţiei-tale, părinte Dinuţ. Îţi sunt doar musafir!” – a zis mitropolitul apăsat, semnificativ. Dinuț şi-a luat inima-n dinţi:

„- Înaltpreasfinţite, dacă mai întârziaţi puţin, tăiem repede un purcel şi-l băgăm la tavă să se rumenească!”

Din odaia de-alături Măriţa s-a auzit tropotind nervos. Mitropolitul s-a prefăcut că n-aude şi, înseninându-se puţin la faţă, a mai zis:

„- Cred că mai putem aştepta! Fie cum voieşti sfinţia-ta!”

Dinuț a ieşit. S-a auzit şi atunci uşa camerei de-alături scârţâind. Casa avea două odăi şi tindă, iar în spate bucătăria. Dinuț uitase uşa întredeschisă, aşa că se putea auzi orice zgomot din tindă.

Un glas gros şi dogit de muieroi înciudat s-a auzit de afară:

„- Mă, fire-al dracului de tăntălău, cu capul tău al sec, ţi se sculă acum să tai purcelul, mă? La Crăciun ce-ai să mai tai, mă?”

„- Măriţo, Măriţo, vorbeşte-încet că ne-aude şi ne facem de râs! Lasă tu, că mai cumpărăm altul, să fim noi sănătoşi!” încercă Dinu să dreagă lucrurile.

,,- Mă, fire-al dracului de mototol, îţi dau un şut de te spoiesc în tavan, eu nu sunt în stare să-mi iau o fustă ca lumea şi tu vrei să iei alt porc? Numai dacă mor eu îţi faci tu de cap, sărăntocul dracului!”

„- Măriţo, Măriţo, ce-i spun mitropolitului? Tu mă-nţelegi?” se fâstâci Dinuț.

„- Du-te-n mă-ta, ce mă priveşte pe mine ce-i spui ăstuia! Dar să ştii de la mine, că purcelul nu-l tai!” a mai zis Măriţa şi-a intrat în odaia ei, trântind uşa înfuriată.

Dinuț s-a întors ameţit la musafir şi, frecându-şi mâinile, împleticindu-şi picioarele, căutându-şi vorbele, roşu ca cicicu, a zis:

„- Înaltpreasfinţite, ştiţi, până tăiem purcelul, până-l pârlim, până-l facem friptură, trece miezul nopţii! Ce ziceţi, n-ar fi mai bine să tăiem un cocoş şi să-l pregătim aşa cu nişte mujdei de usturoi?”

„- Ba da, părinte Dinuţ, e foarte bine aşa!” a izbucnit mitropolitul, abia stăpânindu-şi râsul.

Din odaia de alături s-a auzit iarăşi un tuşit sec, forţat şi ameninţător. Dinuț a plecat, convins că iese basma curată din această încurcătură. Când a păşit în tindă, numai ce s-a deschis şi uşa cealaltă şi Măriţa a ieşit cu-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ:

„- Mă, ţâşti-bâştiul dracului, ai venit la mine cu izmenele pe boată şi-acu vrei să tai cocoşul, ca să-l mănânci cu hăla? Unde te pomeneşti tu aicea, mă? Mă-ntrebaşi tu pe mine, mă, când îţi cloci dovletele pomina aia? Nu mă scoate din pepeni, mă, că-ţi crap dibla, fire-al dracului cu mă-ta şi cu tată-tău de nătăfleaţă ce eşti!” mai zise Măriţa, fierbând şi ţopăind pe lângă Dinuț ca un cocoş la harţag.

„- Măriţo, Măriţo, nu mă face de râs, că aude lumea. Veni mitropolitul şi doar e casă de preot şi la mine, tu nu-nţelegi?” zise Dinu iute, tremurând şi bâlbâindu-se.

„- Mă, fire-afurisit de aschimodie cu floşmorocul de pe tine, tu nici până acum nu ţi-ai băgat în cap că aici e casa mea şi eu fac ce vreau în ea? Du-te la mă-ta şi la ta-tău să te procopsească, nu aştepta să fac eu pomană cu tine!”

Dinu a intrat în casă fâstâcindu-se rău. Fusese umilit până-n străfundul fiinţei sale. Ochii îi înotau în lacrimi. Tremura din toate încheieturile şi nu se putea stăpâni. Vocea i se bâlbâia tot mai rău, iar cuvintele refuzau să iasă la apel. Mitropolitul privea-n pământ cu o adâncă mâhnire. Văzuse şi auzise multe, dar ceva asemănător nu-i ieşise-n cale. Era un om trecut, cu-n suflet blând şi iertător şi pe obrajii lui s-au prelins două picături de rouă.

„- Înaltpreasfinţite, ştiţi, mi-e teamă că n-o să putem prinde cocoşul! a îngăimat Dinu. Apoi până-l perpelim, până-l pregătim, timpul trece şi înaltpreasfinţia voastră vă grăbiţi! N-ar fi bine să punem nişte pâine cu brânză şi ceapă? Cred că s-ar găsi şi nişte ţuică bună…!”

Vlădica a ridicat capul. Privirile i s-au întâlnit cu ale lui Dinuț. În câteva clipe i-a citit ca-ntr-o carte întreaga viaţă şi iarăşi i s-au prelins două bobiţe de lacrimi pe obraji. Dinuț şi-a plecat privirile. A înţeles că ierarhul ştia de acum totul, că nu mai avea nevoie de cuvinte, de aparenţe. Simţea nevoia, mai mult ca oricând, să plângă în hohote, să urle de durere. Cineva-l înţelesese cu adevărat, îi văzuse calvarul de-o viaţă şi, fără îndoială, putuse să-l ierte.

„- Părinte Dinuţ, să fie un ceas de când am plecat din Urdari. Acolo am mâncat ceva după slujbă, nu sunt aşa flămând. Cred că ar fi bine să lăsăm bucatele pentru altădată. Poate vrei să te aşezi şi sfinţia-ta aici, alături, să mai stăm de vorbă, că ne-ntâlnim atât de rar. Mi-ar fi făcut plăcere să fi venit mai des pe la mitropolie să mai discutăm. Am auzit de dumneata că ai fost un elev strălucit la seminar, student de frunte la facultate, că scriai la gazete, că aveai planuri mari de viitor. Apoi nu s-a mai auzit nimic de dumneata. De cinci ani am venit la eparhia aceasta, dar în rapoartele conferinţelor nu te-am prea văzut c-ai fi luat cuvântul. Nici pe la revista noastră n-ai mai trimis nimic. Ce s-a întâmplat cu sfinţia-ta?

Mitropolitul avea vorbă liniştită, caldă, părintească. Dinu începuse să prindă curaj. Îşi dădea seama că mitropolitul ştie bine tot ce are el a-i spune, aşa că nu dădu drumul la vorbă. Îi venea un nod în gât şi-l îneca. Simţea tot mai mult nevoia să plângă şi să tacă.

„- Am încercat să plutesc, înaltpreasfinţite!” bâigui el.

„- Părinte Dinuţ, zise mitropolitul după un moment de tăcere, când corabia e şubredă şi marea nebună, ce face corăbierul? Mână înainte?” îl întrebă vlădica iscoditor, cu tâlc.

„- Nu merge nici înainte, nici înapoi, fiindcă nu poate! Dacă e înţelept, încearcă să se menţină la suprafaţă!” zise Dinuț mai cu curaj, dezmorţindu-şi mintea şi graiul.

„- Dar, dacă a ştiut că vasul îi este şubred, de ce s-a avântat în aşa vâltori, părinte Dinuţ? De ce n-a căutat ape mai liniştite, mai potrivite?” întrebă ierarhul cu multă seriozitate.

„- …Cred că din trei motive, înaltpreasfinţite!”

Dinu îşi restabilise calmul şi începea să scoată de prin rafturi prăfuite mărfuri scumpe de-altădată.

„- Care crezi că sunt acelea, părinte Dinuţ?”

„- Apoi, în primul rând n-a ştiut cât de rezistentă îi este corabia. A văzut-o poleită pe dinafară şi-a crezut că va rezista în larg şi-n furtună; în al doilea rând, n-a ştiut că va avea timp nefavorabil. Toate mările sunt la fel şi pe fiecare se pot întâmpla furtuni, care mai de care mai puternice. Depinde de norocul fiecăruia! În al treilea rând, aşa a primit ordin de la amiralitate. Dacă nu se supunea, nu mai era corăbier!” zise Dinuț ca pentru sine.

„- Părinte Dinuţ, aminteşte-ţi de furtuna de pe mare din Scriptură. Nu uita, că atunci când încercarea e prea mare şi dracul prea bătrân, vine şi Dumnezeu într-ajutor!” zise mitropolitul sfătos.

,,- De patruzeci de ani tot strig, ziua şi noaptea: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” dar mă afund, mă afund mereu!”

Dinuț vorbea cu o sinceritate dezolantă, ca la o mărturisire pe patul morţii.

„- Te înalţi, părinte Dinuţ! Mulţumeşte lui Dumnezeu, că ţi-a dat suferinţa ca baie de curăţire şi sfinţenie! Dumneata eşti un sfânt răstignit pe crucea vieţii!” grăi ierarhul cu înflăcărare.

„- Sunt un nemernic şi-un păcătos, părinte!” zise Dinuț, plecându-şi capul.

„- Eşti un sfânt, părinte! Să nu laşi loc îndoielii şi deznădejdii!” a mai zis vlădica, ridicându-se.

Părintele Caliopie mi-a precizat că, atunci când i-a relatat această întâmplare, ierarhul plângea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*