Karpova – august 1941

„Gara Karpova, cantoanele de cale ferată şi carierele de piatră Karpova sunt rase până la pământ, copacii despuiaţi de crengi, stâlpii de telegraf sfârtecaţi de obuze şi toate organizaţiile inamicului sunt o răscolire de pământ amestecat cu schije în părţi egale… Construiseră bolşevicii în acestă regiune întărituri care să-i protejeje aici pentru veşnicie: şanţ anticar cu reţele de sârmă întinsă pe pari din stâlpi de telegraf, mine şi curse precedau reţelele, intervalele şi câmpul erau presărate cu cai de friză sudaţi din şine de cale ferată, galeriile carierelor de piatră au fost transformate în adăposturi de arme automate şi aruncătoare de flăcări îngropate. În dreapta pădurii Karpova se găsea un aerodrom cu depozite de de bombe şi avioane distruse la sol. Un cimitir presărat aproape cu 400 de cruci albe din piatră stă mărturie avântului şi eroismului trupelor româneşti care au sfărâmat cu preţul vieţii lor rezistenţele bolşevice. Este cimitirul Diviziei 3 infanterie. Descoperim toţi şi ne închinăm cu evlavie în faţa vitejiei şi sacrificiului fără seamăn al dorobanţilor pioni ai războiului sfânt”. (Jurnalul de operații al Regimentului 9 dorobanţi – Divizia 5 infanterie) –

O descriere asemănătoare a luptei a făcut și sergentul Teodor Ciontolac din Regimentul 1 pionieri: „Brusc, la ora 3.30, s-a înălțat o rachetă albă. Toate bateriile noastre de artilerie au deschis focul. Pământul se cutremura. Armamentul greu al infanteriștilor a intrat și el în acțiune. Lătrau «cățelele» și «cățelușele» de-ți luau auzul. Era un iad…, iadul pe pământ. Văzduhul era un vuiet continuu. De jur împrejur numai flăcări și explozii. Părul ți se făcea măciucă. Am pornit la atac: în salturi, în fugă, mereu înainte. În jur, o ploie de gloanțe și proiectile. Îmi dispăruse teama, luându-i locul un curaj nefiresc. Sulfetul mi-l încredințasem bunului Dumnezeu, iar gândurile îmi zburau către scumpa-mi mamă și cele două surori. Înaintam mereu… Înaintam, trăgând asupra inamicului. Infanteriștii aveau ochii scoși din orbite și o privire rece, plină de ură. Unii cădeau, ceilalți mergeau mai departe.

O bucurie drăcească ne-a apucat când am văzut inamicii ieșind din tranșee și fugind… Nici nu știam când am parcurs 2 km… Deodată un glonț dușman m-a rănit la mâna dreaptă, deasupra degetului arătător. Sângele începuse să curgă din abundență stropindu-mi fața. Soldatul Drăghici m-a pansat, dar rana nu mă durea. Ca prin vis vedeam câmpul de luptă împânzit de oameni alergând și trăgând. Mâna începuse să se învinețească. Sângele pătrunsese prin pansament… Comandantul plutonului de infanterie când m-a văzut rănit mi-a spus să mă retrag repede fiindcă gloanțele « dum-dum » sunt otrăvite. Am predat comanda grupei caporalului Prodan și m-am retras mai înapoi. Proiectilele de brand fâlfâiau prin aer. Inima mi se făcuse cât un purice. Am fost rănit a doua oară de schije în piciorul drept… Am fost scos de pe câmpul de luptă și dus la o ambulanță și apoi evacuat cu o autosanitară. M-am vindecat și înainte de căderea Odessei m-am înapoiat pe front. Dumnezeu fusese milostiv cu mine”.

La luptele din zona Karpova s-a referit și fostul sublocotenentul Mircea Andronescu din Regimentul 3 vânători (Divizia 3 infanterie): „Este greu de exprimat starea de spirit a plutonului meu la prima acțiune de luptă, în care am pierdut trei ostași, printre care și pe sergentul Ion Dogeanu din Roșiori de Vede, colegul meu de liceu. Mă uitam la fețele livide ale soldaților după încrâncenata luptă corp la corp. Erau de nerecunoscut. Se vedea încă încordarea lăuntrică, dar și fiorul morții a cărei umbră trecuse atât de aproape. Inamicul a opus o dârză rezistență, executând numeroase contraatacuri, întârziind înaintarea trupelor noastre. Timp de 6-7 zile atacurile noastre au fost oprite. Îmi amintesc cum subunitățile române erau țintuite la pământ de focul inamicului, orice mișcare a soldaților fiind sancționată de focul ucigător al armelor automate. Ne mistuia arșița nătrasnică a zilelor de august, în condițiile în care hrana și apa ne soseau odată la două zile. Îmi stăruie în minte tortura lipsei de apă, care oblige pe ostași să bea lichidul din băltoacele pline de broaște. Pe timpul ploilor, în lipsa foilor de cort, ne ascundeam în stogurile de paie rămase pe câmp după seceriș.

Atacurile noastre se soldau cu pierderi mari față de înaintarea pe care o realizam zilnic. Ne hrăneam cu iluzia succeselor pe alte fronturi care să determine retragerea sovieticilor din fața noastră. Până atunci trupele inamice erau foarte active. La un moment dat au contraatacat sprijinite de tancuri, vizând flancul drept al companiei 1 comandată de căpitanul Angelescu. Contraatacul inamic a reușit să pătrundă în dispozitivul nostru. Comandantul companiei a murit ca un erou, zdrobit de șenilele unui tanc, ca și numeroși ostași din subordinea sa. Așa cum menționam mai înainte sprijinul eșalonului superior nu s-a făcut simțit în acest moment greu pentru companie. Intrase teama în ostași. Tot mai mulți erau cei care se grăbeau să însoțească răniții spre posturile sanitare ale batalioanelor și regimentelor. Frica devenise un sentiment ce bântuia rândurile militarilor. Niciun erou nu este supraom. Totul este să-și stăpânești pornirile care te încearcă uneori, menite să-ți distrugă echilibrul sufletesc și să te transforme într-o ființă mistuită de ravagiile panicei. În luptele pentru cucerirea cotei 102 am fost rănit de schijele unor proiectile de aruncătoare și evacuat la spitalul de companie din Tiraspol”.

La 14 august 1941, în zona înălțimii cu cota 102 de la est de gara Karpova, a căzut în fruntea plutonului său din Regimentul 4 dorobanți, „în luptă corp la corp, cu un inamic mult mai numeros”, sublocotenetul Marius Dumitrescu.

– Şef al promoţiei de ofiţeri care depusese jurământul la 10 mai 1941, a fost repartizat, iniţial, la Batalionul de gardă regală din Bucureşti. Dorind să participe la lupte alături de majoritatea camarazilor săi, a cerut, prin raport special, să fie trimis pe front la Regimentul 4 dorobanţi.

– Rănit în timpul luptei, s-a pansat singur şi a continuat să-şi conducă subunitatea în încleştarea cu inamicul, pătrunzând adânc în dispozitivul advers, până a căzut străpuns de baionetele inamicului, alături de subordonaţii săi.

– „Cinste ție, eroule sublocotenet Dumitrescu și vitejilor tăi ostași! Șeful promoției de ofițeri «Mihai I» care, acum trei luni de zile, punând pe umăr tresele de sublocotenent, cu vocea tunătoare a îndemnat pe toți la luptă aprigă și sfântă, nu putea să aibă decât moarte de erou” (General Ilie Șteflea în ordinul de zi nr. 7 din 24 august 1941.

Notă – Denumirile localităţilor sunt cele din documentele vremii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*