Pe noi iarăși călcând…

E bine să acționezi, când ești la putere, de parcă ai fi încă în opoziție… Măcar ca un sistem de autocontrol pentru a nu cădea în ispita și apoi jalnica beție a puterii, pentru a nu te abandona nepăsării, pentru a nu te lăsa pradă confortului și autoelogierii… E bine să nu uiți de umbra acelui „rezist” ce ai fost, un nesupus și un luptător cu tine, cu tarele, cu ispitele… Să nu uiți de unde ai plecat, de ce ai ajuns la un anumit nivel, pentru cine și mai ales cum… E bine să gândești, și dacă ești premierul țării și ai toată puterea, și dacă ești liderul partidului principal de „prestație” guvernamentală (fără prestanță însă), de parcă ai fi încă în opoziție. Or, măcar cu gândul că numai mâine nu o să te întorci acolo, numai mâine nu te vei rostogoli de pe vârfurile puterii care, iată, în România postdecembristă se topesc, se năruie, mult mai repede pentru orice guvern, venit ori revenit la putere.

Dar e bine doar să gândești și să acționezi așa… Nu să te prostești, nu să faci demagogia ajunsului la putere, plângând  cu lacrimi de crocodil de opoziție pe propriul rever…

A te lăuda că mergi la CEDO pentru a reclama decizia de clasare a dosarului „10 august” nu are nici măcar scuza unei glume nereușite. Mai ales când numai în astfel de glume ții guvernarea de când ai luat puterea. Și nu este nici măcar o virgulă de anecdotică retorică pusă din prea mult patos. Este funia, sfoara acelei neputințe unsă cu grețoasa umoare a ridicolului.

De ce ar merge puterea sub care s-a decis clasarea dosarului „10 august” la CEDO, când ea a avut instrumentele, când ea a numit operatorii acestor ghilotine de drepturi civile în care s-au transformat instituțiile judiciare? Cum să meargă la CEDO, pentru a reclama încălcarea drepturilor noastre privind decizia luată de justiția puterii (lor), tocmai aceia care au dus acolo cererea de declasare „temporară”, a unei temporalități devenite continuitate, cel puțin cât va exista această putere (puterea politică a aroganței, nu puterea pandemiei), cum să aibă așadar acest tupeu de a reclama o încălcare a drepturilor noastre, nu neapărat de către argații aparent indirecți ai acelei guvernări care a solicitat restrângerea aplicabilității normelor CEDO sub justificarea măsurilor pandemice? Evident, la acel moment și CEDO a decăzut masiv ca imagine, acceptând ceea ce nu ar fi trebuit să aprobe niciodată, această restrângere, pentru că drepturile și libertățile nu pot fi, cel puțin pentru o  instituție de reprezentare și apărare, reduse la jumătate ori la sfert… CEDO ar fi trebuit să constate atunci strict reducerea la nimic și să acționeze în consecință. Nu să fie părtașă jocului cu libertățile noastre la care s-a dedat puterea.

De ce vor liberalii să meargă la CEDO? Ei, parte a guvernării?! Care este scopul?  Nu cumva să confiște o cale de acțiune de drept a opoziției, a societății civile și a presei?

Dacă PNL va avea acest tupeu de a-și „reclama”  propria incapacitate, dar și reavoința, pentru a primi, în fapt, o decizie de compasiune din partea CEDO, va fi practic o încălecare a atribuțiilor, ca norme, cutume și chiar legislative, a pilonilor reprezentativi ai unei democrații. Opoziția și puterea. Va fi o absorbire a mecanismelor opoziției. Și care nu se va opri aici, nu doar la un dosar al nedreptății nedreptățite…

Oribil, murdar, ba, de-a dreptul scabros… Căci PNL își pătează din nou mâinile… De data aceasta nu cu sângele țăranilor (nu încă, deși urletul „Flămânzilor” parcă se aude tot mai aproape), ci strângând în căușul palmei acaparatoare ultimele sudori ale democrației.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*