Un Jurnal zguduitor despre Clujul primelor zile de ocupaţie fascistă ungară, septembrie – octombrie 1940 (V)

În următoarea secvenţă din Jurnalul profesorului Văleanu este prezentată dramatica viaţă a românilor clujeni rămaşi în teritoriul cedat, faptul că le era strict interzis să vorbească româneşte pe străzi, apoi scoaterea acelora care erau în serviciu la Poştă, circa 70 de funcţionari şi oameni de serviciu, apoi de la căile ferate, lăsându-i fără loc de muncă şi fără sursă de venit pentru a-şi întreţine familia, unii îndemnaţi să meargă în România, alţii expulzaţi cu forţa. Învăţătorul Văleanu află de la învățătorul Vasile Marina ce se întâmpla atunci în Sălaj și Satu Mare: peste tot, numai preoți, învățători și țărani români în lanțuri, la mâini și la picioare, „duși din post în post (de jandarmi) până la comandamentul militar al județului sau al plășii”, unde erau ţinuţi chiar şi patru zile fără mâncare şi fără apă, maltrataţi fără milă. A văzut, pe tren, cum aduceau la Cluj un țăran român în vârstă, legat în cătușe, şi cei doi jandarmi unguri îl maltratau fără milă şi-i ziceau: „Rabdă valah puturos, că și noi am răbdat 20 de ani (vezi foto cum au „răbdat” maghiarii din partea românilor în cei 20 de ani ), sau: Pieri fiară sălbatecă cu întreg neamul tău”.

Este descrisă apoi politica de spoliere a românilor de averile lor, un alt obiectiv propus pentru anexarea Transilvaniei. Încep apoi raţiile de alimente, perchezițiile domiciliare şi confiscarea de alimente. Percheziţiile repetate au loc şi la profesorul Văleanu. Venind într-o zi acasă, şi-a găsit toată locuinţa vraişte, soacra, soţia şî cei doi copii aveau fiecare câte un jandarm de pază în spatele lor cu baioneta la armă, ţinându-i nemişcaţi ore întregi, copiii plângând speriaţi, traumatizaţi, până se termina percheziţia. Prima percheziţie era condusă de un sergent care era din Budapesta şi agentul secret era „un muncitor olar din Turda, «refugiat» de teroarea valahă”. Aici trebuie precizat că statul român acordă astăzi pensii de refugiat şi la maghiarii plecaţi din România în Transilvania ocupată. Unii sunt de înţeles, fugind ca să nu fie încorporaţi în armata română, dar unii au trecut graniţa ca să umple hoarda derbedeilor care au maltratat pe români în Clujul acelor zile de ocupaţie, cum era şi acest olar din Turda. Poate că ar fi fost bine ca la completarea dosarului de pensie de refugiat să anexeze fiecare şi o declaraţie de cum s-a comportat cu românii în Ardealul ocupat.

Dar să lăsăm să se desfăşoare firul Jurnalului profesorului Văleanu.

La sfârșitul lunei Septemvrie abia mai întâlneai câte un român pe străzile Clujului și acela vorbea ungurește, de frică să nu fie linșat pe loc. Poliția, acest organ de maghiarizare metodică, împreună cu jandarmeria la sate, se îngrijesc cu strășnicie să nu se vorbească românește.

Vineri, 27 Septemvrie, sunt chemați vreo 70 de funcționari și oameni de serviciu de la poștă și li se comunică în scris că sunt puși în disponibilitate fără nici un drept de despăgubire față de statul maghiar. Aceasta după ce au făcut jurământul și au pus poșta în funcțiune. Ei sunt înlocuiți de funcționari veniți din Ungaria și cu așa-zișii refugiați din România.

Sosește nepoata Graur, măritată Marina, din Satumare. E funcționară la Telefoane. A făcut jurământul. Soțul ei, învățător în Satumare, la fel. El a fost repartizat într-o comună în munți. Locurile de învățători la orașe și la sate, la școli primare românești, au fost date la niște băieți și fete unguri, cu pregătire de abia două-trei clase secundare și meseriașilor unguri de la țară. Românii sunt trimiși în sate ungurești, sub pretext să învețe ungurește.

Dna Roza Graur, măritată Marina, a doua zi după depunerea jurământului a fost chemată și i s-a pus în vedere să nu se mai prezinte la oficiu. În ziua următoare a fost chemată la oficiu și i s-a citit un ordin venit de la Dir. Gen. a Poștelor din Cluj, în care oficiul poștei din Satumare este invitat să expulzeze din țară pe Dna Marina. Cere lămuriri asupra cauzei, spunând că dacă interesele statului maghiar cer să plece peste hotar, ea pleacă și neexpulzată. Cercetează poliția, cercetează și administrația militară, dar nu găsesc motive cari să facă pe vreunul din soți indezirabili. Vin la Cluj. Se prezintă la Dir. G. a Poştelor. Nu găsesc nici ei motivul. Ordinul este venit de la Budapesta, spun ei, fără motivare. Este însă sfătuită „amical” să plece. Pleacă să îşi depoziteze mobila și să facă formele de trecere în România. Acum, cât știu, Dna Marina este la Oficiul din Alba Iulia, iar învățătorul Marina Vasile la inspectoratul școlar de acolo.

Îmi spune învățătorul Marina Vasile de cele ce se petrec în Sălaj și Satumare. Pe unde numai treci, vezi preoți, învățători și țărani în lanțuri. Legați în fiare, la mâini și la picioare, sunt duși din post în post (de jandarmi) până la comandamentul militar al județului sau al plășii. Acolo oamenii sunt încarcerați. Ținuți astfel două, trei, patru zile fără mâncare, fără apă, fără să își poată face necesitățile, ca oamenii. Sunt duși apoi în cancelaria Comandamentului. Uneori, fără să fie întrebați ceva, li să ia fierăle și sunt declarați liberi, negăsindu-se în sarcina lor ceva. Oamenii îndobitociți de foame, nesomn, cu nervii ruinați și cu frica să fie iar prinși și maltratați, iau lumea pădurilor sau pleacă peste graniță, alții sunt duși la ospiciul de boli nervoase. Înv. Marina mi-a citat nume de preoți și învăţători pe cari i-a văzut el însuși maltratați în acest mod.

Chear acum, când a venit pe tren, aduceau la Cluj un țăran român legat în cătușe. Bătrânul (avea 60-65 de ani) să ruga plângând să lese mai sloboadă cătușele pentru că îl dor mâinile îngrozitor, Stătea între doui jandarmi. Răspunsul era câte un pat de pușcă și înjurături. Rabdă valah puturos, că și noi am răbdat 20 de ani, sau: Pieri fiară sălbatecă cu întreg neamul tău. Mulți din călători, nemaiputând vedea suferințele și înjurăturile (erau români), s-au strecurat cu încetul în alt vagon.

În ziua de 28 Septemvrie au fost dați afară din slujbă mai mulți lucrători C.F.R., români, bineînțeles.

Iată înalta misiune a trimișilor de la Budapesta, iată pregătirea lor pentru aplicarea ordinelor verbale și pentru implicarea comandamentelor naționale maghiare, despre care ne-a vorbit Comisarul Guvernial Kiss la preluarea școlii normale. Iată de ce Prim Ministrul Ungariei i-a invitat ca acei ce nu se simt destul de tari să se retragă. Iată experiența câștigată în Rusincou și Slovacia, și aplicarea metodică a acestei experiențe, de ocupare.

Dar și celelalte precizări ale Comisarului Kiss s-au dovedit a se pune în aplicare. Acesta a spus, tot cu ocazia luării în primire a școlii normale, în afară de vorbirea oficială, că Guvernul Ungar este hotărât a se despăgubi pentru devastările și furturile de bunuri săvărșite de valahi în retragerea lor. Bunurile acelea trebuiau lăsate pe loc, deoarece este averea statului maghiar, a fost făcut din sudoarea Ardealului unguresc. Pentru acestea, Statul Unguresc se va despăgubi din averile particulare lăsate de cei fugiți, averi cari și ele au fost câștigate din furturi săvărșite în bunurile publice de funcționari, căci altfel nu se poate explica acumularea atâtor averi particulare în 20 de ani. Ei, ungurii, au trăit o viață de privațiuni în acest timp și nu au putut să-și adune nimic. (Să vede că politica cond[ucătorilor] unguri a fost anume dirigeată pentru a creia acea situație pentru a mări ura ungurilor contra României, făcând pe aceasta răspunzătoare de sărăcia cetățenilor unguri).

Tot în 28 Sept. au apărut afișele prin cari locuitorii sunt avertizați că în urma legii ce s-a adus, nimeni nu poate face nici o transacție cu bunuri ce aparțin persoanelor evacuate, fugite, expulzate sau absente din teritoriul „eliberat”, fără aprobarea guvernului, respectiv a ministerului de interne ungar.

În 2 Octomvrie a început conscrierea proprietăților românilor plecați în România. Să spunea că toate aceste proprietăți sunt puse sub sechestru. La mine în casă încă s-a prezentat un funcționar și un polițist pentru a proceda la evaluare.

Chiriile tuturor imobilelor celor plecați au fost proprite printr-un ordin.

De o săptămână circulă pe străzi vânzători de necroloage asemănătoare celora apărute în 1917. În aceste necroloage țara noastră era batjocorită în mod trivial. Autoritățile nu interzic colportarea lor în public.

În 20 Sept. să dă ordin referitor la reglementarea consumului de zahăr, cafea, untură și alte alimente. Rația de zahăr este fixată la 12 decagrame la săptămână, untură la 12 decagr. de persoană. Rezervele de zahăr, untură, făină, orez, cafea, etc., trebuie declarate. Am declarat și eu. Încep perchezițiile domiciliare, confiscarea de alimente.

Perchezițiile domiciliare urmează cu strășnicie din 15 Sept. începând. Ele se repetă la 2-3-4 zile de alte și alte patrule alcătuite din militari, polițiști, jandarmi și civili. Perchezițiile acestea au de scop căutarea de arme și legionari — oficial – iar scopul adevărat, maltratarea românilor, pentru a-i determina să plece, să-și lese bunurile în părăsire, că prea se îmbogățiseră, vorba subsecretarului ministerial la instrucție, Dr. Fazekas.

O percheziție domiciliară tip, dintre cele mai „blânde”, făcute la mine, percheziție ce s-a repetat la 3-4 zile, sub diferite aspecte și diferite intensități.

E Sâmbătă, în 21 Septemvrie. Sosesc de la Inspectoratul școlar, unde am fost chemat pentru a da date personale, de la ora 3 ½ d.m. Poarta, care de obiceiu era închisă, larg deschisă. Intru. În fața căsii stând pe bancă 2 soldați cu baioneta pe armă. Știu, ori s-a întâmplat ceva la ai căsii, ori au venit să mă ridice. Salut (pe ungurește). Soldații se scoală și resalută. Pe cine căutați, întreb eu. Unul răspunde: pe nimeni. –Atunci ce doriți?. – Noi nimic, sunt înăuntru alții cari doresc.

Intru în casă. În antreu mă întâmpină soția, cu un soldat la spate cu baioneta pe armă. Întreb: Ce s-a întâmplat? (pe românește) — Nimic, răspunde scurt. Să prezintă un sergent. – Căutăm arme, spune el. Intru în cameră, în dormitor. Un agent civil apare după un morman de lucruri răsturnate. – Să dai armele, domnule, strigă, ne faci să lucrăm de atâta vreme. – Nu am armă la casă. Am avut, spun eu, revorverul de serviciu, ca ofițer de rezervă, îi arăt și legitimația de port armă și carnetul de ofițer de rezervă. Am vândut arma la retragerea trupelor române, iată dovada.

În camera de dormit, mormane de albituri, rufărie de pat și îmbrăcăminte, până aproape de tavan. Până și saltelele din pat le-au răsturnat și le-au aruncat în grămadă. Nu a rămas nici un colțișor necercetat, și batistele le-au desfăcut, una câte una, și le-au aruncat în grămadă. După sosirea mea, au cercetat celelalte camere încă o dată, dar sumar. În camera vecină am găsit pe soacra, femeie de 86 de ani, păzită de un alt soldat, cu baioneta. Afară erau cei doui copii și mai departe servitoarea, fiecare cu câte un soldat la spate cu baioneta pe armă. Așa au trebuit să stea fiecare neclintit timp de 2 ore, cât a ținut percheziția. În colțurile căsii stătea câte un soldat de pază. Copiii, cum au văzut intrând atâția soldați, au luat-o la fugă prin grădină. Un soldat a fugit după ei, servitoarea a intervenit, spunând că fug de frică și că îi aduce ea. I-a adus, și ei toți au fost imobilizați pe loc. Copiii mai plângeau și acum.

Am stat putințel de vorbă cu sergentul, atât cât ne-a lăsat răgaz agentul „secret”, un muncitor olar din Turda, „refugiat” de teroarea valahă. Sergentul era de meserie mecanic de precizie într-un atelier mare de aparate radio din Budapesta. Mi-a spus că aparține orgnizației „Öreg Levente”. Ceialalți soldați pe cari îi avea cu el, încă sunt calfe de prăvălie și meseriași din Budapesta și jur. Sunt angajați voluntari pentru ocupație, unii însă își fac acum stagiul.

Au plecat, ca peste câteva zile să se repete percheziția, cu o și mai mare stricteță, însă mai scurt. În cursul unei astfel de percheziții, făcută de un plutoner de jandarmi și un polițist, agentul secret era un mecanic din Turda. Eri, convorbirea ce am avut-o [în] timp ce percheziționa într-o cameră mai dosită, și-a exprimat plictiseala de meseria ce i s-a încredințat și pentru care nu capătâ decât cinci pengö (150 lei) la zi. Nu era mulțumit nici de tovarăşii lui jandarmi, cari să poartă așa brutal, ceea ce nu l-a împiedicat să îmi rupă epoleții, insignele de pe uniforma militară și rozeta de pe chipiu, pe lângă toate protestările mele și să le bage la buzunar.

Foto: „Suferinţele” maghiarilor în cei 22 de ani ai României Mari interbelice…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*