Titulescu şi „sălbaticii”

Scriam în „Adevărul de Cluj”, din februarie 1996, un articol cu acest titlu, foarte mândru de minunata poziţie interbelică a României de a fi la pupitrul conducerii Ligii Naţiunilor, deci chiar în mijlocul eforturilor Europei de a asigura pacea şi securitatea pe continentul nostru. Aşadar, nu eram într-o poziţie periferică în concernul marilor naţiuni, cu personaje de carton trimise pe acolo, ci cu somităţi de primă mână în politica europeană. Scriam că una dintre cele mai nobile şi mai demne opţiuni şi atitudini ale României contemporane, care a dat coloană vertebrală unei naţiuni reunite în graniţele ei fireşti la 1 Decembrie 1918, a fost înscrierea ţării noastre în rândul marilor puteri democratice ale Europei. Prietenia româno-franceză a luat amploare şi, după Marea Unire, nobila Franţă a sprijinit, sub diferite aspecte, pe sora ei de gintă latină din Carpaţi – România. Parisul era încă, şi după Primul Război Mondial, o capitală politică, ştiinţifică şi cultural-artistică a Europei democratice şi libere. România a fost, de asemenea, prietena şi aliata Angliei pe tărâmul prefacerilor democratice ale Europei de după prima mare conflagraţie mondială. Eram prieteni şi cu Belgia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi cu alte ţări democratice europene, dar şi cu Statele Unite ale Americii – putere de importanţă decisivă în concernul statelor pentru care democraţia era simbolul suprem al existenţei lor.

Pe acest tărâm al valorilor democraţiei şi păcii europene se afirma, începând cu 1920, un mare diplomat şi om politic român – Nicolae Titulescu (1882-1941), cu studii şi doctorat la Facultatea de Drept din Paris, membru al Academiei Române, fost profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, unul dintre cei mai mari diplomaţi europeni din perioada interbelică. A fost delegat permanent al României la Liga Naţiunilor (1920-1936), ministru de externe al României (1927-1928 şi 1932-1936) şi preşedinte al Ligii Naţiunilor (1930 şi 1931).

Dar ordinea şi civilizaţia democratică a Europei interbelice începea să fie tot mai tulburată de ciuma brună din Occident (fascismul se afirma tot mai violent în ţări ca Ungaria, Italia, Germania, Austria), şi de ciuma roşie de la Răsărit, care ameninţau cu întronarea totalitarismelor şi distrugerea democraţiei şi a civilizaţiei.

În faţa valurilor tot mai ameninţătoare ale celor două pericole pentru democraţie, România s-a postat cu toată forţa ei diplomatică pe terenul valorilor pe care le-a apărat, până când dictatul ciumei roşii, apoi al celei brune i-a sfâşiat teritoriul.

Cât de mult era România implicată în păstrarea democraţiei europene se poate vedea din episodul pe care-l numim Titulescu şi „sălbaticii”. În 1936, Italia fascistă, nesocotind cele mai elementare principii ale Ligii Naţiunilor, a atacat Abisinia (Etiopia), pe care a invadat-o, acesta fiind cel mai flagrant act de agresiune al unui stat contra altui stat suveran şi independent de după Primul Război Mondial. Marele om politic român Titulescu, adânc rănit de această nesocotire a principiilor ce trebuiau să guverneze relaţiile dintre state, conform Chartei Ligii Naţiunilor, şi-a revărsat furia asupra unui grup de ziarişti italieni care protestau contra sancţiunilor impuse Italiei de Societatea Noţiunilor pentru că a invada Abisinia şi a strigat de la prezidiu să fie daţi afară aceşti ziarişti italieni din sediul Societăţii Naţiunilor, cu faimoasele – devenite apoi – cuvinte: „Chassez-moi ces barbares!” (Alungaţi pe aceşti sălbatici/ barbari).

Fireşte, datorită uriaşei sale audienţe în lumea politică şi diplomatică a Europei acelor ani, datorită personalităţii sale copleşitoare, cuvintele spuse la mânie de Titulescu au avut o rezonanţă extraordinară până şi în sufletul celor mai de jos mase populare italiene, astfel că, odată – mult mai târziu după scena de la Geneva –, nişte ingineri agronomi români, vizitând lucrările agricole din regiunea Compagna Venezziana, au auzit de la un ţăran simplu, la despărţire: „Vedeţi, că nu suntem aşa de barbari cum crede domnul Titulescu”. De fapt Titulescu a şi declarat că el nu a confundat poporul italian cu fasciştii, deoarece întotdeauna a stimat şi iubit pe poporul frate latin italian.

*

„Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară…”, zicem odată cu Eminescu. România a trecut de atunci, de la epoca de glorie numită Societatea Naţiunilor, prin multe trepte ale Infernului. După Revoluţia din decembrie 1989, se cerea, în mare vacarm, ca România „să intre în Europa”, Am intrat în Europa, cum s-a cerut, dar după cum se vede, mai important era/este, nu să intrăm, ci să reintrăm în Europa. România trebuie să-şi reia locul de altădată în rândul marilor naţiuni ale lumii, de unde a fost scoasă forţat, de împrejurări nemernice, din acel minunat ansamblu al marii democraţii europene pe care şi ea, România acelor vremi, a clădit-o prin Titulescu şi prin alţi oameni politici români de seamă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*