Nicolae Constantin Paulescu – descoperitorul insulinei

Nicolae Constantin Paulescu (născut la 8 noiembrie 1869, în București și decedat la 19 iulie 1931, tot în București), a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București. Acesta a contribuit la descoperirea insulinei, hormonul antidiabetic eliberat de pancreas. Insulina este un hormon, secretat de insulele lui Langerhans (celulele beta ale pancreasului endocrin), ce participa la metabolismul glucidelor. Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor, contribuind în primul rând la micsorarea concentratiei glucozei in sange, deoarece mareste permeabilitatea membranei celulare pentru glucoză și are o acțiunea antagonistă glucagonului. Celulele beta sunt sediul sintezei, depozitării și eliberării de insulină, iar conținutul în insulină este paralel cu numărul granulelor din aceste celule, granulele fiind considerate acumulări de insulină. Abundența granulațiilor depinde de echilibrul între sinteză și nevoia de insulină a organismului, iar zincul ar juca un rol important în menținerea insulinei în granule, unde este găsit în concentrații mari. Există mai puțină insulină în pancreasul femeilor decât al bărbăților. Concentrația este mai mică în capul pancreasului și mai mare în coadă. Diabetul zaharat era deja cunoscut ca boală de multă vreme, dar legătura directă cu un organ a fost făcută în 1889 la Strassbourg, după ce cercetătorii germani Joseph von Mering (1845-1908) și Oskar Minkowski (1858-1931) au făcut pancreatectomie totală la un câine, la care, apoi, au observat apariția diabetului.

Cercetări ulterioare trebuiau să demonstreze faptul invers și anume că extrasul de pancreas are influență favorabilă asupra simptomelor diabetului. Este meritul cercetătorului francez Edouard Laguesse (1861-1927), care începand cu 1893 a susținut în mod constant ideea că secreția endocrină a pancreasului ar putea fi produsă în „insulele lui Langerhans”. În anii care au urmat, numeroși cercetători precum Scobolew (1846-1919), Eugen Lindsay Opie (1873-1962), Anton Weicheseilbaum (1845-1920), James Homer Wright (1871-1928), Ditmar Finkler (1852-1912), Wilhelm Heiberg (1853-1920), au semnalat modificări ale „insulelor Langerhans” la pacienții diabetici. Minkowski, a încercat înlăturarea diabetului la câinii pancreatectomizați, prin hrănirea acestora cu pancreas proaspăt, fără a avea un rezultat. În 1890, tot acest cercetator, obține un preparat uscat din pancreas proaspăt, pe care îl va numi „Pancreatină”. Astfel de încercări vor mai fi făcute și de alții, inclusiv de savantul român N.C.Paulescu, cu același insucces. Experimente interesante au fost acelea în care s-a încercat implantarea subcutanată la câinii diabetici a unui fragment de pancreas, constatându-se dispariția simptomelor bolii. Unul dintre cercetătorii care au apelat la astfel de experimente a fost francezul Emmanel Hedon. O alta contribuție a acestuia în care se demonstra relația pancreas-diabet este cea din perioada 1909-1913, și anume experimentele în care lega circulația sanguină a unui câine sănătos cu cea a unui câine diabetic, constatând astfel scăderea glicozuriei la animalul diabetic.

Nicolae Paulescu a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, pe care l-a numit „Pancreina”. Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substanțe care apar în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat pentru prima dată de Paulescu în anul 1921. În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu a comunicat rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, rezultate publicate apoi în revista Societății – „Archives Internationales de Physiologie” (articolul „Pancreina“, apare în numărul din 31 august 1921), revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu a obținut de la Ministerul Industriei și Comerțului din România brevetul de invenție nr. 6255, intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”. Paternitatea descoperirii insulinei a fost însă în întregime și în mod eronat atribuită cercetătorilor canadieni Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best, cărora le-a fost acordat „Premiul Nobel”, în anul 1923. Canadienii Banting și Best au lucrat în problema extrasului de pancreas în august 1921 și produsul obținut de ei l-au denumit inițial „Isletin”, cu toate că belgianul Jean de Meyer a creat termenul de „Insulină” în 1909. La 11 ianuarie 1922 Banting și Best sunt primii care injectează extras de pancreas la om, reușind să salveze de la moarte pe copilul Leonard Thompson, care avea 14 ani și care era în comă diabetică. Prima injecție cu insulină, care i-a fost administrată de către medicul Frederick G. Banting, i-a produs reacții alergice severe, din cauză că insulina era impură. Prin urmare, nu i s-a mai injectat insulină decât 12 zile mai târziu, după ce biochimistul James Collip a muncit zi și noapte și a reușit să purifice extractul (sub îndrumarea lui John J.R. Macleod). Cea de-a doua injecție, care nu i-a mai produs reactii adverse și i-a îmbunătățit considerabil starea sănătății, i-a fost administrată pe 23 ianuarie 1922. În februarie 1922, Frederik. G. Banting ți Charles H. Best au publicat un articol în care se prezentau rezultatele experimentale obținute prin folosirea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, și care confirmau concluziile profesorului doctor român Nicolae Paulescu, al cărui articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit de Nicolae Paulescu „pancreină”, apăruse deja în 1921 în revista belgiană „Archives Internationales de Physiologie”.

Deși articolul lui Banting și Best a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicină din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentală desfășurată, și lui John James Rickard Macleod, pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deși meritul principal l-a avut biochimistul Collip. Banting, jignit de faptul că Best nu fusese menționat, a decis să împartă Premiul Nobel cu el, iar Macleod l-a împărțit cu James Collip. Însă Nicolae Paulescu nu a fost menționat absolut deloc. În 1969, diabetologul scoțian Ian Murray a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei și a constatat că Paulescu publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte acțiunile hormonului antidiabetic pancreatic, articol apărut în 1971. În 1969, răspunzând campaniei internaționale de restabilire a adevărului, inițiată de diabetologul scoțian Ian Murray în 1968 (în continuitatea căreia se înscriu și eforturile unor specialiști români, în frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul Nobel recunoaște meritele și prioritatea lui N.C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius (1902-1971), directorul Institutului Nobel, deplânge situația din 1923, dar exclude posibilitatea unei reparații oficiale. „Reparatie oficială” ar fi presupus și importante despăgubiri materiale… Într-un articol din 1971, Ian Murray scria „Lui Paulescu, distinsul om de știință român, i s-a acordat o recunoaștere insuficientă. Când echipa din Toronto își începea cercetările, profesorul român reușise deja să extragă hormonul antidiabetic din pancreas (insulina n.a.) și să-i demonstreze eficiența în reducerea hiperglicemiei diabetice. Banting și Best sunt considerați a fi primii care au reușit să izoleze insulina”. 

La fel se pronunța și Roif Luft, președintele Fundației Internaționale de Diabet și Director al Comitetului Nobel pentru Fiziologie și Medicină (1971). O dată cu descoperirea și utilizarea terapeutică a ei, s-au pornit numeroase cercetări asupra structurii, sintezei, depozitării, secreției, transportului și acțiunii insulinei. Descoperirea insulinei reprezintă un succes deosebit de important în primul rând pentru că a transformat tabloul clinic grav al diabetului zaharat și în al doilea rând, a constituit un punct de plecare pentru o serie de cercetări fundamentale. Insulina a fost primul hormon de natură proteică cunoscut, a fost prima moleculă de proteină a cărei structură a fost în întregime elucidate. Insulina, ca și polipeptid, a fost descoperită în 1928, cu secvența aminoacidului descoperită în 1952. Insulina este foarte sensibilă la acțiunea unor enzime proteolitice cum ar fi pepsina și tripsina care o inactivează, de aceea nu poate fi administrată pe cale orală. Între insulinele obținute de la diferite specii animale există unele deosebiri în secvența aminoacizilor, numai 22 de aminoacizi sunt invariabili, dar de la oricare specie ar fi, insulina are totdeauna acțiune hipoglicemiantă, fapt atribuit structurii sale tridimensionale. S-a constatat că insulina umană, a carei secvență a fost determinată în 1960 de Nicol și Sminth, posedă o structură foarte apropiată de cea de porc, în timp ce insulina de bou și berbec prezintă diferențe mai mari.

Din punct de vedere structural, insulina este un hormon, ce este compus din două lanțuri peptidice, formate din 20-30 aminoacizi, unite între ele prin două legături bisulfidice. Moleculele de insulină sunt asemănătoare la mamifere, astfel încât mulți bolnavi de diabet au fost tratați cu insulină extrasă de la porci. Insulinele altor specii diferă de cea umană, diferența cea mai mică fiind între insulina umană și cea de porc, acesta deosebindu-se numai prin natura restului C-terminal al lanțului B. La om este treonina, la porc alanina. Insulina de porc din care s-a detașat treonina terminală este practic lipsită de antigenicitate și este folosită în tratamentul diabetului. În 1923, firma farmaceutică americană „Eli Lilly” pune în vânzare prima insulină animală (pentru obținerea a circa 100 grame de insulină era nevoie de 800 kg de pancreas de bou, greutatea medie a unui pancreas de bou fiind de 200-250 grame). În perioada 1963-1965, trei grupe de cercetători (americani, germani și chinezi) au reușit sinteza artificială a insulinei prin intermediul a 170 de reacții chimice, lucru ce făcea imposibilă producerea insulinei pe cale industrială. Prin tehnologia ADN recombinant s-a obținut insulina umană pentru uz terapeutic, noile tehnologii industriale de obținere a insulinei umane fiind posibile odată cu extragerea genei insulinei (W.Gillbert și colaboratorii săi, 1980) și crearea moleculelor recombinate de ADN. Moleculele recombinate de ADN sunt transferate în colibacili (Escherichia coli), unde are loc realizarea informației genetice codificate în molecula de ADN. Paralel cu proteinele specifice bacteriei, se sintetizează și insulina. Se obțin astfel aproximativ 200 grame de insulină de pe 1 m3 de mediu de cultură, cam atât cât se poate extrage din aproape 1600 kg de pancreas de bou sau porc. Testele clinice efectuate cu insulina umană, produsă prin tehnici de inginerie genetică, au demonstrat că ea nu are efecte secundare și că poate fi comercializată, deci folosită la tratarea bolnavilor de diabet (din 1982 în SUA, din 1983 în Marea Britanie).

Românul Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în București, în mahalaua Răzvan pe Calea Moșilor nr. 69, părinții acestuia fiind Costache Paulescu, de profesie negustor și Maria Paulescu (născută Dan­covici). El urmează clasele elementare la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne. Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii). În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București. În anul 1902 își deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale”, iar în 1905 ține trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie”„Materialismul”„Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul „Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie”, publicat în același an și reeditat în 1944 și 1999. Concepțiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon și Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul. Nicolae Paulescu a desfășurat o remarcabilă activitate de cercetare științifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliția nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite ș.a.

În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. Cercetările lui novatoare în chirurgia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing. În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societății. Urmează „aventura” pancreinei și a premiului Nobel ratat. Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale. În cartea „The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin”, publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu. În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române. Prof. univ. Constantin Ionescu-Târgoviște în articolul „Despre știința lui Paulescu si neștiința altora” enumeră 20 de priorități medico-chirurgicale ale prof. Paulescu.

Pentru noi, românii, Nicolae Paulescu rămâne savantul extraordinar și descoperitorul insulinei, fiind astfel cel care a salvat viața a milioane și milioane de oameni de pe întreaga planetă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*