Este bine să ne amintim că memoria istorică lucrează, în permanenţă, chiar fără să ne dăm seama. Românul „ţine minte” – este caracteristica observată de străini în secolele trecute. Românii din Ibăneşti au mers la Târgu Mureş, în martie 1990, cu sufletul ultragiat de mari atrocităţi pe care le-au suferit părinţii, moşii şi strămoşii lor din partea ungară, mai ales la 1848-1849 şi la 1940-1944. Evident că ei trebuiau să lase aplanarea conflictului de acolo pe seama autorităţilor statului român. Ţăranul Mihăilă Cofar a suferit atunci bestiale lovituri în faţa lumii întregi. A fost o victimă şi a propriului suflet ultragiat de atrocităţile vechi suferite de strămoşii săi, practic o victimă de a doua generaţie în lanţ a atrocităţilor istorice, pentru că el a mers convins că-şi apără neamul, nu a fost nicidecum influenţat de cine ştie ce recompense sau incitări la ură gratuite, cum cred unii. La Târgu Mureş vina o poartă cei care au dezlănţuit ura antiromânească într-un moment periculos, de slăbire a autorităţii statului român.
De aceea este bine să cunoaştem exact pe ce substrat de memorie istorică locuim, pentru a evita orice prilej de conflict interetnic şi pentru a gestiona raţional şi cu mare atenţie trecutul, cu memoria lui. A acoperi trecutul sub capac, a-l ascunde şi uita este extrem de periculos, pentru că riscăm să se repete. Numai prin cunoaşterea adevărului istoric putem să fim mereu în gardă, pentru ca istoria să nu se repete. Despre trecutul acesta viu în memoria locuitorilor din Ibăneşti şi Hodac merită o tratare separată, cu alt prilej.
În Arhivele Clujene, în fondul Biroul de Cenzură Turda, există un document zguduitor despre ceea ce s-a întâmplat în Cluj în primele zile/săptămâni de ocupaţie fascistă ungară, rod a douăzeci de ani de propagandă antiromânească fascistă de la Budapesta. Documentul se intitulează “Din faptele Ungurilor. Câteva aspecte din faptele de arme ale năvălitorilor în vara anului 1940. (Extras din Jurnalul unui martor)”. Documentul este nesemnat, dar în urma coroborării unor informaţii, am constatat fără dubii că aparţine profesorului Ioan Văleanu din Clujul interbelic, fost ofiţer, devenit oficial la Biroul de Cenzură Turda, în timpul Dictatului de la Viena. Şi-a ascuns identitatea atunci, din motive lesne de înţeles, dar pomeneşte în acest Jurnal la un moment dat că a mers la înmormântarea fratelui său şi în sat i-a povestit preoteasa despre intrarea unor soldaţi şi ofiţeri din armata de ocupaţie ungară în satul său, pe care nu-l numeşte, zice doar că se află la circa 80 de km de Cluj, în Sălaj. Dar mai încolo, pomeneşte în Jurnal de ce i-a povestit preoteasa din Căpâlna. Aşadar, satul e numit de astă dată, dar nu şi numele autorului Jurnalului. Dar am descoperit apoi că un profesor Ioan Văleanu a scris Monografia satului Căpâlna, monografie rămasă manuscris, publicată abia în 2009 de prof.univ.dr.ing Ovidiu Centea la Editura Caiete Silvane, din Zalău. Am găsit apoi pe internet şi o poză a familiei profesorului Ioan Văleanu din Clujul interbelic. Sunt menţionate în Jurnal atrocităţile asupra românilor clujeni pe care autorul le-a văzut şi le-a suferit din partea unei plebe fanatizate şi din partea autorităţilor de ocupaţie ungară, dar şi omenia unor vecini maghiari, chiar a unui general ungur care a oprit iureşul atrocităţilor de la Treznea. Reiese apoi întreaga propagandă revizionistă ungară de la Budapesta, vinovată moral de toate atrocităţile din Ardealul ocupat. Toate se întâmplau în timp ce la Bucureşti tăceau (o spune şi autorul Jurnalului la sfârşit): Ion Antonescu, conducătorul statului, regele Mihai şi Casa Regală, legionarii făceau un zgomot asurzitor pentru accederea la putere, pentru ei nu era important ce se-ntâmplă în Transilvania ocupată, iar Iuliu Maniu a fost oprit să protesteze cu românii democraţi, nelegionari, împotriva atrocităţilor din Ardeal. Textul Jurnalului este următorul (parantezele drepte şi subtitlurile îmi aparţin):
Predarea oraşului autorităţilor militare de ocupaţie. Începe „opera” de „curățirea nobilului Ardeal unguresc de rugina valahă”.
În ziua de 10 Septemvrie 1940, se retrăseseră și ultimele detașamente ale armatei de retragere române. Au rămas numai posturile de pază, cu mitralierele în punctele principale ale orașului și în edificiile publice mai importante. Comunitatea Ungurească a luat în primire poșta, telegraful și poliția. De către seară, au apărut sporadic câte un fost luptător „tüzharcos”, cu banderola pe mâna dreaptă, încolo nici o mișcare. Românii, câteva mii ce au mai rămas din cei vreo 35-40 mii locuitori ai Clujului, nu mai ieșeau pe afară, iar ungurii așteptau, după cum s-a dovedit ulterior, ordine de începere a activității. Cu o neliniște și o nerăbdare nemaivăzută, pândeau pe la porţi și, cei din periferii, pe la garduri. Erau mitralierele celor rămași de pază, cari nu le permiteau să înceapă executarea planurilor cu un ceas mai devreme. Pe străzi, lume tot mai rară. Echipele de muncitori înlocuiau ultimele firme încă neînlocuite, pentru a transforma Clujul în oraș unguresc, încă înainte de ocuparea lui de către Unguri.
La ultimele zile ale evacuării, partidul maghiar din Cluj (așa-zisa Comunitate ungurească) a organizat poliția de pază, numită „garda cetățenească”. La Prefectura județului, subprefectul Râmboiu și împreună cu alți intelectuali români, având înțelegere cu partidul maghiar, a început organizarea unei gărzi cetățenești dintre românii cari intenționau să rămână în Cluj, care gardă să se contopească cu cea ungurească și să activeze împreună la menținerea ordinei, la apărarea bunurilor și a vieții cetățenilor, până la ocuparea orașului de către unguri. Chear și subprefectul, Dr. Râmboiu, care are de soție o unguroaică, și ea funcționară la Prefectură, avea intenția să rămână în Clujul unguresc. Cât eram informat, unii din conducătorii unguri i-au promis că îl vor ține în grad și leafă, unguri la cari le făcusă în cei vreo 10 ani de funcționar la prefectură mult bine și multe favoruri, cu precădere. A înțeles omul repede că el nu mai are ce căuta în Cluj. Partidul maghear nu a fost de părerea înființării gărzilor mixte, ci a procedat la organizarea foștilor luptători, sub comanda președintelui comunității ungurești, Dr. Vekaș. Acest Dr. Vekaș este un român maghiarizat de două generații. Ei au motivat că angajamentul luat neoficial de persoane particulare, pe ei nu îi angajează cu nimic. De fapt, motivul adevărat a fost ca să înlăture un control efectiv al elementelor românești, care fiind înarmate, ar fi împedicat activitatea de prefacere a pământului ardelenesc în pământ unguresc. Cunoșteau foarte bine acești domni care este puterea de acțiune a elementelor românești din Transilvania, din faptele de pacificare a țării în 1918 a Gărzilor Naționale Române.
De aseară, a apărut o proclamație semnată de Dr. Vekaș, prin care își invită luptătorii la acțiunea de pază și primirea glorioaselor armate maghiare.
În orele 5 dimineața, în ziua de 11 Septemvrie 1940, Detașamentele de pază românească, conform programului, s-au retras înspre Feleac. La ora 6, au început intrarea trupelor maghiare, cari trupe erau la marginea orașului de la ora 1 noaptea, pe două coloane, o coloană venind dinspre Dej – Baia Mare, iar a doua dinspre Gilău-Oradea. Predarea orașului către autoritățile militare ungare s-a făcut în fața Teatrului Național, după care și delegația română a plecat spre Feleac.
Am stat două zile acasă. Ceia ce s-a întâmplat în aceste 2 zile am luat cunoștință, din timp în timp, de la servitoare și unele vecine unguroici.
Dimineața, la sosirea armatei ungurești, toți ungurii înrolați în organizația „tüzharcos” au fost la datorie. Conducerea o aveau unguri veniți cu câteva zile în urmă de la Budapesta, probabil membri ai armatei „de acțiune” L e v e n t e.
A năpădit lume, fără sfârșit, pe străzile orașului. Aici s-au întâlnit zecile de mii de așa-ziși „refugiați” din orașele și satele de coloniști rămase în teritoriul liber [al României], cu „acționiștii” veniți din comunele județelor Someș și Cluj, ca să asiste la serbările de primire a armatei ungare și să „acționeze” conform planurilor executate la Oradea Mare, Careii Mari, Șimleul Silvaniei, Zalău, Ip, Trăsnea și alte localități intrate în istoria românească scăldate în sânge. Informatorii și organizatorii nu au lipsit, veniți și ei deodată cu armata ungară.
Lumea venită la festivitățile de primire și de sânge „verune nepleș” [vér ünneplés = sărbătorirea sângelui] (rămasă în tradiția ungurească ca o practică strămoșească) se compunea din băiețandrii între 14-20 ani, din bărbați, femei, împodobiți cu flori și tricoloruri ungurești. Vuia întreg orașul de sberetele sălbatece și cântecele lor. Toți acești actori ai unui delir sălbatec se compune din membrii lumei sărace de la sate și din puscăriaşii puşi în libertate. Rău îmbrăcați, păreau totuși fericiți. Găzduiți oficial în școale și edificii publice, hrăniți din abundență, nu au fost întrebați de unde au venit și cu ce scop. Scopul lor, ca și al oficialităților, era „curățirea nobilului Ardeal unguresc de rugina valahă”.
Lasă un răspuns