Unde ne sunt speranţele de altădată…

Trăim într-o Românie sărăcită, trăgând un pietroi uriaş după ea numit datoria externă, foarte mult au jefuit unii în cei 30 de ani de după Revoluţia din 1989 felii uriaşe din averea publică şi ne-am trezit că nu se mai pot face investiţii mari în domenii capitale pentru statutul de ţară prosperă, nici în sănătate (cu spitale moderne, utilate cu aparatură şi tehnică medicală de ultimă generaţie), nici în cercetare ştiinţifică (de ce să nu fi contribuit şi noi la cercetarea virusului SARS-COV 2), nici învăţământ (studenţii noştri nu pot face cercetări pe aparatură ştiinţifică de ultimă generaţie), nici în cultură, nici în turism, nici în economie pentru susţinerea industriei şi agriculturii româneşti, nici în cartografierea pământului pentru ca ţăranii noştri să fie cu adevărat stăpâni pe terenul lor, nici în salvarea monumentelor istorice (picturile vechilor biserici de lemn româneşti din secolele XVII-XVIII şi chiar bisericile însele se distrug complet), nici în introducerea apei şi a canalizărilor în satele noastre, nici în reţeaua de drumuri naţionale (de exemplu şoseaua Cluj-Napoca – Reghin, nici măcar nu sunt întreţinute semnalele de circulaţie, sau şoseaua Turda-Câmpeni, sau reţeaua de autostrăzi), nici în întreţinerea cu susţinere publică masivă dacă nu gratuită a faţadelor clădirilor din oraşe, care arată dezolant, nici în recuperarea unor case vechi din satele noastre, reprezentative pentru identitatea noastră naţională.

Dar unde ne sunt speranţele de altădată? Speram în decembrie 1989 în primul rand la o echitate în ceea ce priveşte statutul de proprietar al fiecărui cetăţean al averilor publice acumulate în cei peste 40 de ani de comunism. Ele s-au realizat prin munca noastră din acei ani şi ne folosim şi astăzi de ele.

Părinţii noştri au dat ani în şir cote mari la stat pe preţuri derizorii, apoi, după ce li s-a luat pământul şi atelajele, au lucrat ani în şir în CAP, roadele pământului sătenilor au ajuns masiv la stat, iar părinţii noştri trăiau o viaţă la limita existenţei. Aşa au contribuit la adunarea proprietăţii comune, publice, a românilor şi lumea urbană. După Revoluţia din decembrie 1989, în loc ca statul să administreze corect, moral şi legal şi conform drepturilor constituţionale, românii s-au văzut treptat deposedaţi şi înlăturaţi de la proprietatea publică la care au contribuit ei şi părinţii lor, devenind proletari fără avere. Românii au fost înşelaţi să-şi dea părţile sociale la unităţi economice care au dat treptat faliment – era de prevăzut -, şi eliminarea noastră de la statutul de proprietar a fost perfectă. Aşa ne-a prins invazia multinaţionalelor. Toată acea cumplită austeritate suferită de români pentru a se ridica hidrocentrale, termocentrale, Transfăgărăşanul, Casa Republicii, blocuri, fabrici, uzine, sedii administrative şi politice, spitale etc. a rămas gratuită şi pângărită cu cinism de lăcomia marilor jefuitori de după 1989. De Hidrocentrala de la Porţile de Fier ne folosim din plin, de Casa Republicii ne folosim din plin, de Transfăgărăşanul ne folosim din plin, şi lista continuă, numai noi, românii, care am suferit odinioară pentru a le ridica, am rămas proletari.

Odată ce aproape toţi cetăţenii României au fost transformaţi în proletari (inclusiv agricoli, pentru că fără mijloace de lucru, ţăranul se află în bătaia vântului) şi eliminaţi de la calitatea lor de proprietari ai averilor comune adunate în cei peste 40 de ani de comunism, startul era asigurat cu un blocaj uriaş al oamenilor la accederea spre locuri de muncă stabile, spre adunarea de capital, spre demnitate socială. Eu, moral, încă mă mai consider acţionar la Hidrocentrala de la Porţile de Fier, la Casa Republicii, la Canalul Dunăre -Marea Neagră, şi tot aşa la alte obiective construite atunci. Statul ne-a împins spre câte o societate economică falimentară, ca să ne elimine de la averea comună sus-pomenită. Mama mea şi-a cedat părţile sociale la o fabrică de zahăr amărâtă din Lechinţa, judeţul Bistriţa-Năsăud, acum pierită de mult timp, intrată în negura istoriei din varii motive, dar niciunul demn desigur, de unde nu a primit niciun venit vreodată. Degeaba am răbdat familia noastră în anii copilăriei mele, mâncând pâine de mălai, grâul nostru fiind dat pentru cote la stat, degeaba a lucrat ani în şir la CAP.

Privatizarea şi distrugerea unor obiective economice merită o tratare separată. Cu un popor sărăcit nu poţi desfăşura o democraţie şi o libertate veritabile, ţara va servi doar cu statutul de colonie pe marile firme internaţionale. Sărac şi cinstit e o formulă romantică frumoasă, dar realitatea trebuie să fie cu statutul bogat şi cinstit. Aşa au pornit unii spre formula bogat şi necinstit şi aşa suntem astăzi ajunşi la 30 de ani de la Revoluţie. O societate construită pe astfel de stare socială, cu invazia multinaţionalelor care să se folosească de acestă stare, nu a visat-o nimeni atunci. De vină e calitatea Justiţiei noastre şi a politicienilor noştri din toţi aceşti ani. Marea majoritate bună a României era cu mâinile legate. Degeaba se zice că votul contează. Nu contează deloc când sunt doi de ales şi nu-i doreşti pe niciunul. Nici pe ea, nici pe el, propuşi de cine ştie ce găşti şi de cine ştie ce comunişti amărâţi care se sperie să zică nu unei analfabete veleitare sau unui analfabet veleitar. Democraţia cred că trebuie să pornească de jos, astfel să nu ajungă o ea (de care râde tot satul) la vârful sistemului de opţiune, nici el (impus de forţe politice, dacă nu obscure, atunci foarte interesate, dar nu de binele naţional în primul rând, ci al partidei lor, n-am cum să zic partidului lor). Tot astfel, o democraţie puternică se bazează pe patriotismul cetăţenilor. Noi, cei mulţi, care am răzbit cinstit din comunism în democraţie, am intrat cu drag în libertate, cu o forţă a sentimentului patriotic clară, fără compromisuri. Din patriotism scriu şi eu aici, nu ca să mă aflu în treabă. Cred că majoritatea bună a românilor este încă patrioată, chiar dacă a greşit, a gafat mult în cei 30 de ani votând pe vreunul sau pe altul veleitar care au dus patriotismul de râpă cu acţiunile şi vorbele lor total nesăbuite, spus elegant. Oare aşa, ca ei, s-au comportat marii noştri patrioţi Iuliu Maniu şi Ion I.C. Brătianu?

Am fost nevoiţi să îndurăm şi această ruşine naţională a mascaradei patriotarde, şi la urma urmei devastatoare pentru ideea naţională, a unora. Speranţe cumplit de înşelate şi la acest capitol, timp de 30 de ani. La aceasta s-au adăugat şi curentele antinaţionale concertate venite din diferite surse interesate: economice, politice, etnice, religioase chiar, interne şi externe, fenomen care merită o tratare separată. Pentru Statele Unite, pentru Franţa, pentru Anglia, patriotismul este funcţia de bază a democraţiei, numai pentru România s-a ajuns să fie oaia neagră a democraţiei, Ceva de neînchipuit! Şi lideri de opinie importanţi din România, filozofi, scriitori, artişti s-au bazat pe cinismul cu care se raportau la patriotism, dând dovadă de o „libertate” absolută faţă de ţară şi de o privire de foarte de „sus” asupra acestui sentiment nobil cu care neamul nostru a răzbit prin secolele potrivnice, aici, la răscrucea năvălitorilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*