Colindatul „într-ai mici”, colindatul „în cei mari”….

Doamne, ce frumos era în sat la noi în Ajunul Crăciunului! Colindatul se făcea în două etape. Prima era dimineața. Atunci era „colindatul într-ai mici”. La capătul fiecărei mahalale a satului, – Linia Cocoanei, Luchești, Rolești, Memești sau Mucești, excepție făcând Dealul Corbului -,  se adunau copiii mai mici ai acelei mahalale. Când se adunau toți, porneau în grup, apoi formau un șir lung, în funcție de rezistența fiecăruia și colindau mahalaua. Erau înarmați cu câte un săcuiel, alții cu câte o traistă ce le era agățată de gât și  atârna până la pământ. În mâini purtau câte o colindă de alun, pregătită cu câteva zile mai înainte. Colindătorii alergau, strigând cât îi țineau plămânii: „Ha, ha, ha, ha!”

Colinda se pregătea astfel. Se lua din pădure un alun tânăr de un an, gros cam cât un deget de bărbat, se curăța de coajă, apoi se acoperea cu tei de coajă de salcâm, în așa fel ca să rămână descoperite doar niște romburi. Astfel pregătită colinda, se punea în flacăra unui foc anume aprins în mijlocul curții și se afuma. Când înnegrea bine, se desfăcea teiul și pe locul unde fusese el înfășurat colinda era albă, iar romburile erau negre afumate. Dacă te uitai bine, romburile pe de o parte și spațiile dintre ele pe de altă parte formau adevărate coloane ale infinitului în miniatură.

În urma colindătorilor veneau unii părinți, bunici sau frați mai mari ai acestora. Erau gata să intervină în orice moment, ca să ajute pe câte un colindător mai mic, mai neputincios, dar nu se dădeau la o parte când era vorba să primească ei înșiși colindeți. Colindătorii mergeau din poartă în poartă și nici o gospodărie nu era scutită de vizita lor, oricât de săracă ar fi fost. Gospodarii ieșeau la poartă sau la portița prispei cu coșul plin de colăcei(colindeți) și  împărțeau câte unul fiecărui colindător. Erau câte unii care dădeau câte un biscuit, alții dădeau mere, alții chiar câte un pahar cu vin celor ce voiau să bea. Doamna preoteasă dădea întotdeauna câte cinci biscuiți.

Etapa a doua a colindatului se petrecea seara. Era colindatul „în cei mari”. Pe la ora 15, ne adunam copiii mai mari din mahalalele menționate, cu excepția celor din Dealul Corbului, în Mucești, la capătul satului. Când  ne adunam toți, cel mai în vârstă dintre colindători dădea startul și porneam, care mai de care. Colindatul se derula după aceeași rânduială, numai că cel care ajungea cel dintâi, de cele mai multe ori cel mai în vârstă, cel mai puternic, cel mai rezistent, intra în „odaie” și „bătea vatra”. Cu colinda bătea în vatră și făcea urări de bine și de spor gospodarului. Pentru această osteneală primea în dar „colacul de Dumnezeu”, un colac mare, rotund.

În Dealul Corbului, mahala mai depărtată de restul satului, colindatul se derula numai seara, chiar pe întuneric.

Am participat mulți ani la colindat. Niciodată n-am fost însă primul, ca să pot bate vatra cuiva. Erau întotdeauna alții mai rezistenți, care mi-o luau înainte. Rețin însă să de fiecare dată mama nu uita să-mi spună o veche legendă populară. Conform acestei legende, când Irod a dat poruncă să fie omorât Mântuitorul Iisus Hristos, El s-a ascuns într-un grup de colindători, care tocmai treceau atunci pe lângă soldații-asasini. Atât de bine a fost ascuns de colindători, încât soldații nu l-au depistat și astfel a scăpat. Îmi amintesc că întotdeauna mă simțeam solidar cu grupul de colindători, Noi parcă ne desprindeam din populația satului. Parcă eram soli ai altei lumi, poate ai Cerului, care treceam prin sat și aduceam vestea cea mare a Nașterii, sau poate ascundeam pe Iisus între noi. Știu că uneori mi se umplea traista cu colăcei și nu mai aveam unde pune alții. Atunci se găsea vreunul dintre gospodari, care mi-o oprea pe cea plină și-mi dădea alta goală, urmând ca să mi-o aducă el acasă până seara pe cea plină. O dădeam repede pe una și luam pe cealaltă, fără discuție, fără împotrivire, totul se petrecea în câteva secunde. Parcă pe o pistă la un concurs de mașini de mare viteză, unei mașini participante i se întâmplă o pană, oprește câteva secunde și mecanicii aflați pe marginea drumului intervin rapid și remediază defecțiunea, iar mașina pleacă mai departe. Așa plecam și eu. În momentele acelea parcă îmi apăsa pe umeri o responsabilitate, aparțineam șirului de colindători și nu mă puteam desprinde. Credeam cu tărie, că Iisus este printre noi și că trebuie să-L acoperim, să-I asigurăm apărarea! Locul meu ar fi rămas gol și  s-ar fi supărat Iisus…!

Azi se mai colindă prin Bârda. Însă din an în an sunt tot mai puțini copii. Majoritatea participanților de azi sunt copii de oraș, veniți la bunici, străbunici, ori la alte rude pentru câteva zile, de Sărbători. Sunt copii străini de viața satului, nu trăiesc cu intensitate momentele respective, colindă cu stângăcie, simți că nu intră în pielea personajelor, așa cum făceam noi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*