
Pe 24 decembrie 2020, nici un oficial român nu a trecut Prutul, fiica Basarabie, aflată la ceas de sărbătoare și posibilă împlinire de panteon astral, fiind lăsată singură printre lupii ce îi dădeau fățiș târcoale. Lupii politici aparent plecați de la putere, dar, în fapt, neduși din trupul din care au sfârtecat ani și ani. Dar ea, fiica Basarabie, a fost îndeajuns de puternică și luminoasă pentru ca singurătatea să nu o îngenuncheze în lacrimi de dezamăgire… Și nu i-a știrbit împlinirea clipei ce-i poate fi măreț destin, acel destin ce ar putea alunga definitiv soarta de până acum, predată și abandonată decenii întregi în mâinile veneticilor.
Maia Sandu a strălucit acolo, în acel acasă doar încă de lângă vatra singurei case care contează, cea a Reunirii! Aici însă, Klaus Iohannis a rămas întunecat… Întunecat de disprețul pe care l-a arătat Istoriei și înaintașilor noștri. Și nici o scuză nu poate aduce iertarea fraților noștri pentru neprezența lângă ei… Nici justificările unor restricții pandemice, oricum neaplicabile unui demnitar care trebuie (și vrea!) să ajungă acolo unde este așteptat, nici evitarea unor presiuni diplomatice… Pentru că în clipa în care este vorba de Patria noastră, un singur lucru ne stă cu adevărat în cale: propria lașitate…
De ce nu a mers Klaus Iohannis la Chișinău? Era prea important pentru modestia momentului de învestitură ca președinte a Moldovei a Maiei Sandu? Era prea măreț să-i fie alături, apoi să îngenuncheze dimpreună la picioarele lui Ștefan cel Mare?
Pe 24 decembrie 2020, nici poduri de flori împodobite cu lalele albe nu am așezat, fie și de la distanța psihozei pandemice, nici firave cocarde tricolore cusute în Patria Mamă nu am dus pentru a le prinde la pieptul fraților noștri. Doar o expeditivă scrisoare de felicitare… Nu a Cotrocenilor în numele românilor ce-și așteaptă frații și surorile acasă, pentru că, la București pare că interesul geo-european dictează felul în care trebuie să ne curgă Prutul prin vene, ci una a președintelui României, sec, dimpreună cu alți șefi de state. Iar în locul unei fotografii de panteon istoric din albumul unei națiuni unite va rămâne doar o scrisoare de felicitare, semnată de împreună cu alții… Iar Prutul nu a fost trecut pe 24 decembrie 2020 nici de către lăudăroșii politicieni de serviciu „moldovenesc”, atât de făliți în reprezentarea pe o care și-o dau ei, aici și dincolo de Prut, dar în fapt doar niște ipochimeni ce folosesc șipotul de speranțe de sub podurile rămase fără flori ca albii a intereselor lor de a se cățăra prin Europa. Și nu au fost lângă Maia Sandu nici politicienii pretinși probasarabeni, nici unioniștii, nici picurătorii de lacrimi de crocodili politici.
Și totuși, într-un Chișinău pândit încă de lupi, ea a luminat cât pentru o măreață țară împlinită în granițele-i de demult! Iar în cele din urmă, doar asta contează, nu?! Măreția unei modestii strivind singurătatea pândită de lupii interesului și de căței fariseismului, ipocriziei și mimetismului…
Lasă un răspuns