Cum scriau francezii despre România în perioada interbelică

În anul 1995 semnalam în Adevărul de Cluj, sub acest titlu, faptul că, din păcate, în Franţa, una dintre ţările surori latine, se propagă imagini răuvoitoare răspândite în mass-media despre România şi mă întrebam dacă nu cumva sunt primele fructe amare ale unei propagande antiromâneşti ale unor „fraţi” de mai aproape, care lucrează de zor la degradarea imaginii României în lume. Astăzi, la 25 de ani de la această relatare, în anul de graţie 2020, ne confruntăm cu o imagine răuvoitoare, schilodită a municipiului Cluj-Napoca propagată de Wikipedia franceză, care loveşte în demnitatea istorică românească. De exemplu scrie că: „Luat de sovietici şi de români în septembrie [!?, de fapt este vorba de octombrie] 1944, Clujul a fost apoi ocupat de sovietici din 1945 până în 1952.” Evident că termenul de a lua este foarte jignitor folosit, fără altă precizare are aici un sens negativ, anume plasat. Wikipedia franceză evită clar cuvântul corect: eliberarea Clujului de sub ocupaţia fascistă ungară şi germană. Lăsând să planeze un sens negativ faţă de această operaţiune a Armatei Române, care a avut loc împreună cu o unitate militară sovietică, totul conform înţelegerii Aliaţilor, gestul Wikipediei franceze ni se pare o impietate faţă de memoria celor peste 3500 de morţi şi dispăruţi care au căzut pentru eliberarea Clujului şi a împrejurimilor sale. A vorbi despre marele eveniment al istoriei urbei de pe Someşul Mic cu termenul de a fi luat de la cineva, înseamnă a-l degrada la o lipsă completă de semnificaţie morală. Să sperăm că Primăria municipiului Cluj-Napoca şi Ministerul de Externe să intervină pe lângă Wikipedia franceză să revină la sentimente mai bune faţă de noi. Şi nu e singura jignire lansată acolo.

Din fericire, alta era nobila Franţă în perioada interbelică în relaţiile cu noi. În primul rând, este de amintit faptul că în această perioadă, propaganda revizionistă ungară a suferit cele mai mari eşecuri în patria în care cele mai strălucite minţi politice ale lumii au plămădit şi semnat Tratatul de la Trianon. Fanfaronada acestei propagande a fost privită cu o răceală dispreţuitoare de opinia publică franceză. Nobleţea sufletească a acestui popor cu o mare cultură a stat la baza admirabilului său simţ politic de care a dat dovadă, manifestând sentimente prieteneşti faţă de poporul frate latin din Carpaţi. Şi apoi interesele Franţei erau dublate şi de puterea politică, diplomatică şi militară a României.

Au fost şi în Franţa câţiva intelectuali convertiţi de propaganda iredentistă ungară, dar ei nu se puteau opune marilor personalităţi care au dat dovadă de o impresionantă prietenie faţă de poporul român, precum profesorul de la Sorbona Emanuel de Martonne (vezi foto), publicistul Andrei Cheradame, Andre Tardieu (cel care a spus în 1926 că „Pe ruinele Austro-Ungariei renaşte o nouă Europă, care în locul pericolului dispărut ce ne ameninţa, ne promite concursul ei… Nu trebuie să ne fie milă de Ungaria!” [cu referire la plângerile nesfârşite contra Tratatului de la Trianon]), A. de Millerand, fost preşedinte al Republicii Franceze şi alţii, pe care treptat îi redescoperim.
În „La revue francaise” nr. 36 din 6 septembrie 1925 apărea un frumos şi plin de căldură articol despre România, semnat de alt prieten al românilor, publicistul Lionel Bataillon. (Articolul este reluat în versiune românească de ziarul „Patria” din Cluj, în nr. 206 din 24 septembrie 1925).

Publicistul francez găseşte o „Românie adevărată” în nepieritoarele şi inimitabilele ei frumuseţi: portul popular, „minunile de artă basarabeană”, ceramică, picturile de Voroneţ, stofele şi bronzurile cizelate din biserici, care parcurg secolele perpetuând acel Bizanţ după Bizanţ definit de Iorga, arta populară de Hurezu, bijuteriile de piatră ale bisericilor de la Curtea de Argeş, etc. În Bucureşti găseşte un „mic Paris” şi nu ne putem reţine un zâmbet la elogierea pitorească a Bucureştilor de atunci, cu un centru având case de … 6 etaje (vezi foto), cu ceaiuri mondene, dar şi cu străzi laterale în care se mai văd ţărani conducând carele cu boi. Lionel Bataillon încheie elogiind „sufletul tenace al unui popor tradiţionalist”, ceea ce – prin această frumoasă expresie – sugerează o dăinuire milenară a unui popor, îndârjit să lupte cu vitregiile în vatra lui strămoşească.

P.S.: Ciudată şi stranie este această epocă jalnică pe care o trăim astăzi, datorită pandemiei, care dacă nu a distrus, a redus la tăcere şi firele relaţiilor amicale şi de întrajutorare fireşti, dezinteresate şi vitale (cultural-artistice, economice, sanitare, etc.) dintre ţări, inclusiv dintre România şi Franţa.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*