Te-am vitregit deja de mult prea multe ori de respectul nostru… Te-am dezamăgit prin nepăsare… Te-am rănit și îndoliat prin neputință… Dar tu, de fiecare dată, ai iertat! Pentru că tu, Țară, ești parte a înțelepciunii ce nouă ne lipsește. Te definești prin puterea de a renaște. Nu ești cenușă din cenușă, însă! Nu ești simplă renaștere de pasăre Phoenix! Ești zidire din zidirile noastre uitate. Ești reclădire din renunțările noastre. Ești ființă vie fără de care noi ne-am stinge ca spirit și suflet. Fără tine am rămâne simple forme în trupuri, iar rostul ne-ar fi descompus… Da, inimile noastre ar continua să bată… Dar într-o cadență schelet din minutare dezlipite de clipele astrale…
Îți suntem datori cu mai mult decât o viață, Țară! Dar mulți dintre noi nici măcar frânturi de zile, clipe din neînsemnatele lor viețuiri, nu mai sunt dornici a dărui. Pentru că nu mai sunt aidoma înaintașilor. Nu te mai pun mai presus de propriile existențe. Nu te mai așează nici la dreapta Sfintelor Icoane, deși tu ești chiar în inimile lor. Nu-ți mai respectă nici zilele de aniversare, nici momentele de omagiu ale acelora ce au jertfit din ale lor vieți pentru a te zidi, astăzi, aici… Te-au format așa cum și-au dorit ei, ca înaintașii, dar cum noi nu am înțeles a ne învrednici a te păstra.
Ferice, Țară, că tu ești suficient de puternică pentru a merge mai departe! Ți-ai pierdut zeci de secunde în fii și fiice umblând în a risipitoarelor meleaguri străine. Dar nu ți-ai pierdut speranța. Pentru că, noi, oamenii ne risipim ca fii nedemni ai șansei, trăind în mirajul speranțelor pe care tu să ni le înturnezi. În tine însă este reclădirea. În tine ne este visul întoarcerii copiilor acasă. Copiilor din trup și suflet, dar și a fiicelor tale meleaguri răpite. În tine ne este mustul de rod al dorului alungat și încă neregăsit… În tine ne este speranța retrezirii la viață, la aducerea din simpla lor viețuire, în care i-am exilat, în suflul divin al întregirii acelor vrednici păzitori de limbă, cărturari, oșteni și apărătorii de neam și țară.
Și acum, la ceas aniversar, ne lăudăm că îți suntem alături… Dar nu avem curajul a ne striga dreptul de a fi cu tine… Te-am lăsat singură și de ziua acelora ce s-au jertfit pentru noi pentru a te împlini pe tine, te-am lăsat neînsoțită și de sfintele zile ale altarelor de credință, ți-am lăsat în uitare apostolii, sfinții, duhovnicii… Dar bătăile inimilor nu ni le pot confisca dușmanii! Iar ele îți sunt darul nostru. Cu ele, la unison, ne învrednicim în a-ți alunga tristețea pe care nedemnii conducători ne-au aruncat-o ca val de moliciune. Pentru că noi nu te uităm! Fiecare bătaie de inimă ne leagă în duhovnicia iubirii de tine. Și îți suntem parte în singurătate pentru a ne reîntâlni în tine, Țară-Patrie, cei demni de tine, cei cu respect față de istorie, de trecut.
La mulți ani, Românie! Iartă-ne nouă vremelnica netrebnicie și dă-ne putere din gloria ta pentru a-ți fi din nou ramă Icoanei tale!
Lasă un răspuns