Am avut privilegiul să-l cunosc acest Om, fapt pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Făcea parte dintre elitele culturii românești și tocmai de aceea am socotit întotdeauna că a fost un privilegiu pentru mine ca să-l cunosc, să fiu în apropierea lui în mai multe rânduri, să-l văd și să-l aud. Se născuse în 1914, era profesor universitar, directorul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, președintele secției de Științe Istorice a Academiei Române, autor a numeroase cărți și studii, o personalitate de prima mână.
La cei peste douăzeci de ani ai mei, îmi intrase în cap să realizez și eu ceva serios, solid, în domeniul culturii. Făcusem liceul, student fiind la Teologie, tocmai fiindcă doream să urmez și Facultatea de Istorie. Mi se ceruse însă recomandare de la partid, dar nu eram nici utecist, nici membru de partid, așa că un vis mi se năruise. Vream cu orice preț să fac istorie și să scriu istorie, chiar și fără facultate de specialitate. Și mi-am ales să scriu o carte: Nicolae Iorga. Concepția istorică. Cine mă auzea că am un asemenea plan, fie mă sfătuia să mă apuc de altceva, fie zâmbea ironic, fie clătina din cap compătimitor. Am muncit ca un nebun mai bine de trei ani și am realizat un cărțoi de vreo 500 de pagini. Am dus manuscrisul la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. Redactor la secția de literatură social-politică era Ion Rusu-Șirianu, un om cu o moralitate discutabilă. Mi-a spus că îmi trebuie referat de la un istoric de renume, ca să poată trece la Consiliul Culturii. Dintre studiile mai solide despre concepția lui Iorga mi se păruse că cel mai consistent este al Acad. Ștefan Pascu. Hotărârea era luată.
Nu mai știu dacă am dat telefon înainte la Cluj. Știu doar că prima întâlnire cu academicianul Ștefan Pascu a avut loc în ziua de 2 mai 1980, ora 9, în biroul său de la institut. M-a surprins modestia sa, reflectată în vorbă și în port. Credeam că este o somitate, la nasul căreia nu ajungi nici cu prăjina. Nu. Domnul Ștefan Pascu era un om în toată puterea, un tânăr de 66 de ani, vioi, binevoitor, glumeț, modest, cu o vorbă moale, caldă, sfătoasă. Biroul era ticsit cu cărți. O bibliotecă din lemn sculptat acoperea doi sau trei pereți. Numai cărți mari, groase. Pe birou erau teancuri mari de cărți, manuscrise și hârtii de toate felurile.
Am așteptat până au ieșit de la dânsul alții care mi-o luaseră înainte. Mi-a venit rândul și am intrat. A ridicat capul și m-a privit curios. I-am spus cine sunt și ce caut acolo. A clipit de câteva ori, a zâmbit părintește și m-a întrebat: „- Dar de ce tocmai la mine ai venit?” „- Domnule Academician, i-am spus, toți care m-au auzit vorbind de această carte, m-au privit ironic și mi-au spus că pentru a citi opera lui Iorga îți trebuie câteva vieți!” „- Și dumneata ai citit-o mai repede?” „- Nu, n-am citit-o pe toată! Opera lui Iorga am ajuns la concluzia că poate fi împărțită în două: o parte în care teoretizează istoria, își exprimă crezul său privind conceptul de istorie, rolul și importanța istoriei, felul cum trebuie scrisă istoria, statutul istoricului în societate; partea a doua este constituită din lucrările în care el face istorie propriu-zisă, istorie practică, punând în aplicare cele ce a exprimat în lucrările teoretice. Din prima categorie nu fac parte multe titluri. Cea mai solidă lucrare de acest gen este Generalități privind studiile istorice. Mai mult timp mi-au luat lucrările care privesc concepția istorică a lui Iorga. Între acestea este și studiul Dvs., care mi s-a părut cel mai documentat și mai solid. Aș putea spune că am mers pe principiul: mai bine cineva foarte mare să-mi spună că lucrarea nu e bună, decât cineva mic să-mi spună că este excepțională!”
A continuat să mă privească, apoi mi-a spus încurajator: „-Tinere, nu e nimeni mare! Poate avem mai multă experiență, poate am citit mai mult datorită vârstei și împrejurărilor, dar, în fond, toți suntem oameni! M-ai convins! Îți fac referatul la carte. Abia aștept s-o citesc!
A răsfoit manuscrisul pe-ndelete. Citea pasaje, făcea sublinieri. În final mi-a spus: „- Indiferent de munca depusă, e păcat ca această carte să nu apară! Ea va suplini un mare gol în literatura de specialitate. Îmi pare rău că n-ai venit mai demult cu ea la mine. V-aș fi sugerat să-i faceți o ediție prescurtată într-o limbă străină. Ar fi fost binevenită cu prilejul Congresului Istoricilor de la toamnă!” A fost de acord să-mi facă referat, prefață „și tot ce va mai cere editura”. Cartea trebuia însă trimisă oficial de editură. Am mai rămas cu Domnul Pascu în birou mai bine de-o oră. Se interesa de viața culturală din Oltenia, de simpozioanele de istorie de la Severin. Avea deja în bibliotecă, chiar în spatele lui primele două volume de comunicări. Veneau tot felul de oameni în audiență. Unii se vedea că sunt de condiție foarte modestă. Cei mai mulți îl rugau să le aducă anumite medicamente de la București, alții cu alte probleme locale. Îl asculta pe fiecare și promitea că va rezolva. Nimic arogant, nimic distant. Toată ființa lui iradia căldură sufletească, omenie și multă-multă bunăvoință
Lasă un răspuns