Între anii 1848 – 1849, surorile Eliza Sturdza și Eufrosina Petrino, au locuit o perioadă de timp la Cernauca, asigurând o bună primire revoluționarilor moldoveni (A. I. Cuza, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, G. Sion etc) și ardeleni (Gh. Barițiu, Aron Pumnul etc): „Fugarii moldoveni aflară în Bucovina cea mai bună primire în sânul familiei de origine greacă, dar cu totul românizată, Hurmuzachi. Bătrânul Doxachi, care petrecuse multă vreme în Moldova, fiii lui, dintre cari Eudoxiu a ajuns un vestit istoric, fetele – una din ele fu mama poetului Petrino, – îi primiră la Cernauca, moșia lor, ca pe niște fii și frați iubiți”.
Se cunoaște că fratele Elizei, Constantin Hurmuzaki, avansase tatălui său o sumă de bani în anul 1849, când acesta găzduise pe refugiații români. „Copiii vor plăti mai multe datorii făcute de Doxaki între anii 1848-1849”. Posibilități financiare pentru sprijinul familiei aveau atunci și fiicele, Eliza Sturdza și Eufrosina Petrino. Se poate aprecia că o contribuție financiară consistentă a avut-o Eliza Sturdza, dar fiind o persoană smerită, care a dorit „să nu știe stânga ce face dreapta”, toate faptele sale filantropice sau de ajutor au rămas necunoscute în cea mai mare parte.
Poetul George Sion a fost găzduit în casa familiei Hurmuzaki în perioada revoluționară și a rămas în relații apropiate, cu membrii familiei Hurmuzaki pe care-i va descrie peste ani: „La an 1848, când toată Europa a fost zguduită de mişcări revoluţionare pentru emanciparea popoarelor de sub jugul despotismului feudal care le apăsa, – când şi ţările române şi-au manifestat tendinţele lor patriotice, – casa hurmuzăchească din Cernăuţi (şi de la Cernauca) era un adevărat caravanseraiu, unde se întâlniau emigranţi români din toate părţile, şi unde îşi aflau îmbrăţişare, consolare, mângâiere şi băutură, adese ori chiar ajutoare băneşti. Bătrânul Hurmuzaki, cu antereul său de cutnie vişinie, cu legătura sa albă la gât, cu fesul tradiţional adus cam pe frunte, cu figura sa roşcovană, pururea veselă şi voioasă, era un adevărat reprezentant al societăţii antice, al cărei port pe atunci începuse a dispărea, iar fiii săi, cinci la număr, toţi învăţaţi şi studioşi, – toţi buni, inteligenţi, spirituali şi afabili, toţi patrioţi înfocaţi, – toţi devotaţi cauzei mari naţionale care ne preocupa minţile , – toţi răpiau inimile tuturor celor ce-i cunoşteau,pre când fiicele sale, toate pline de nobleţă, de graţii şi de virtuţi, inspirau respect şi admiraţiune”.
După revoluția de la 1848 – 1849, Eliza Sturdza și soțul acesteia au fost gazde foarte primitoare pentru cei mai de seamă oameni de stat şi de cultură, din Moldova, Transilvania, Muntenia, Bucovina şi Basarabia.
Astfel, „miniparlamentul de la Cernauca” din anii 1848-1849, își va schimba locul la palatul din Dulcești, ținutul Roman, iar întâlnirile marilor oameni de stat și de cultură din țările române au căpătat denumirea „divănuţul de la Dulceşti”, după cum este menționat într-o scrisoare a lui Eudoxiu Hurmuzaki trimisă din Cernăuți către George Sion, din ianuarie 1852:
„Iubite dragă Iorgule, …am cetit cu multă plăcere şi pluguşorul tău, care cât îi de mic, totuşi este o dovadă de toate acele calităţi. Acum să-ţi mai spun una adecă, că şi eu cu mai multă vie părere de rău văz pe Constantin şi pe ceilalţi ai divănuţului de la Dulceşti; înainte de a primi scrisoarea ta, și chiar de astă toamnă tot aceea-i scriu și ne-am bucura în mai multe privințe știindu-i mai aproape de noi. Chiar mai deunăzi earăși despre aceasta i-am scris și eri după primirea scrisorii tale, încăodată. Ce pot face mai mult, și părintele nostru i-au scris în timpul din urmă tot în acel înțeles, prin urmare acum de la hotărârea proprie a lor provine acea lungă ședere la Dulcești, și nici cum din alte pricini, care însă subt înconjurările de față nici pot fi precumpănitoare, – din potrivă astăzi altele sânt de băgat în seamă fiind mai însemnate. Nădăjduiuesc însă că acum doară nu vor mai pregeta a se pune în mișcare”.
George Barițiu după ce a plecat de la Cernauca, în anul 1849, în drum spre Transilvania, a stat și la Dulcești nouă zile: „Bariţ petrece atunci la Cernauca şi, mai puţin, la Dulceşti, până în toamna anului 1849”, rămânând în relații foarte apropiate cu membrii familiei Hurmuzaki, inclusiv cu surorile Eliza Sturdza și Eufrosina Petrino, după cum rezultă din corespondența dintre frații Hurmuzaki cu G. Barițiu. C. Hurmuzaki îi scrie lui G. Bariț: în iulie 1949, „scrisoarea Dv. din Câmpina, – scrisoare, ce atât mie cât şi bunei mele surori, precum şi cumnatului meu, au sfărmat inimile şi au stors amare lacrimi”; în noiembrie 1849, „Astăzi mai cu samă doresc a-ţi scrie pentru a-ţi trimite, afară de complimentele mele, şi nenumărate salutări cordiale şi prieteneşti din partea părinţilor mei, care, sosind alaltăieri aici, mai întăi m-au întrebat de ştiu ceva despre D-ta şi m-au însărcinat aţi mulţămi din parte-le pentru petrecerea D-tale la Dulceşti, de care atât ei cât şi locuitorii de acolo vor păstra în etern cel mai scump şi mai plăcut suvenir”. Membrii familiei Hurmuzaki scriu din Dulcești lui G. Bariț în Octombrie 1851 „Nu ne putem depărta de aici, fără a aduce la cunoştinţa D-tale că, în timpul reuniunei noastre, în Dulceşti, – de multe, multe ori am serbat suvenirul acelor 9 zile neuitabile, ce în toamna anului 1849 am petrecut tot aici, împreună cu D-ta.
În anul 1854, Eliza Sturdza împreună cu soțul, și cu fratele ei, Constantin Hurmuzaki, au efectuat o excursie în mai multe țări din Europa. În luna septembrie 1854 Eliza Sturdza se afla în stațiunea Spa din Belgia, de unde expediază o scrisoare către Vitalia Theodori, menționând, printre altele, că citește multe jurnale, de unde a aflat despre luarea Sevastopolului.
În timpul acestei călătorii s-a întâlnit și cu Ion Maiorescu, care îi scrie lui G. Bariț: „…Eu am fost o săptămâna la Peșta de m-am întâlnit cu m[arele] log[ofăt] Ghiorghieș Sturza, cu cocoana Eliza or Săftița și Constant. Hurmuzache. Am șezut cu ei de la 8-14 noiembrie, când apoi au purces pe Dunăre la Galați… Să știi că eu cu Const. Hurmuzache sînt unit în toate ideile despre principiele de a lucra, el a probat toate. I-am scris ieri ca să vă înștiințeze pe voi de toate și iar vă repet și vouă ca să vă adresați și voi către el. Zilele ce le-am petrecut cu ei la Peșta nu le voi uita niciodată; am gustat și eu zile fericite, de care n-am avut parte de când am plecat din țară. Dar ție ce să-ți spun de aceste, că tu știi cum petrece un român între acei oameni rari…
În vara anului 1855 Eliza Sturdza era plecată în străinătate, din cauza holerei, așa cum rezultă dintr-o scrisoare a lui I. Maiorescu, trimisă din Viena în iulie 1855 către G. Sion:
„Lumea de la Dulcești e risipită astfel:
- Constantin în Boemia la Marienbad.
- Logof. G. Sturdza, cocona Saftița și Docsache la Spa în Belgia.
- Alecu la Kissingen în Bavaria.
Pe urmă se vor împreuna poate la Spa pentru a merge la Paris. Dar fiindcă nu se știe cât va ședea fiecare din ei pe unde se află, scrisorile le vei trimite la mine, pentru că eu voi ști unde se află.”
Tot în anul 1855, Ion Maiorescu îi scrie din Viena lui G. Bariț că i-a trimis „portretele lui Constantin Hurmuzaki și al cocoanei Elizei”.
La data de 1 aprilie 1857, se stinge, la Cernauca, venerabilul Doxachi Hurmuzachi, iar durerea pierderii a fost nemărginită pentru copiii lui. „Săftica Sturdzanu era numai foarte inteligentă, cultă, bună şi impresionabilă (după moartea tatălui a refuzat să se culce, dormea şezând pe două scaune, şi să mănânce, alarmând familia), dar şi foarte evlavioasă. Această evlavie i-a adus o moarte frumoasă; în a doua zi de Paşti, după un post îndelungat care a slăbit mult organismul ei debil, a murit în strana bisericei de lângă curte. Astfel de femei au fost atunci.
Faptul că Eliza Sturdza nu dormea noaptea era cunoscut de către membrii familiei C. N. Vasiliu Bolnavu, după cum mi-a relatat distinsa Maria Jeana Vasiliu, nora Marelui Filantrop al României, C. N. Vasiliu Bolnavu, care a cumpărat moşia Dulceşti în anul 1898:
Doamna Eliza Sturdza obişnuia să doarmă ziua, iar noaptea stătea mai mult trează. Erau oameni care păzeau palatul pe timp de noapte, făcând ronduri pe alei. Doamna Eliza Sturdza, acoperită cu un şal mare pe umeri, obişnuia şi ea să facă plimbări, noaptea, pe alei.
Lasă un răspuns