Septembrie 1940. Starea Armatei Române şi Misiunea Militară Germană

De multe ori, şefii de stat şi guvenanţii români, atunci când au decis să reorienteze politica de alianţe a ţării, au solicitat noii „puteri protectoare” trimiterea în ţară a unei Misiuni militare (sau consilieri), care să contribuie la reorganizarea şi instruirea armatei române. Aşa a procedat şi regele Carol al II-lea, la 2 iulie 1940 când a transmis lui Adolf Hitler (prin intermediul lui Wilhelm Fabricius) că guvernul român a renunțat la garanțiile franco-engleze și că dorește „o strânsă legătură cu Germania în toate domeniile, garantată prin tratate politice în beneficul ambelor țări”. Pentru consolidarea acestei colaborări, suveranul român l-a rugat pe Führer „să trimită la București o Misiune militară”. La rându-i, şi Ion Antonescu a reafirmat (7 septembrie 1940), la scurt timp după preuarea întregii puteri în stat, într-o discuţie cu Alfred Gerstenberg, acordul pentru sosirea trupelor germane (unităţi complete de motomecanizate şi de aviaţie), precizând că dorea şi ofiţeri germani pentru Şcoala Superioară de Război, pentru şcolile militare de infanterie, de artilerie şi de motomecanizate, precum şi specialişti tehnici în Statul Major General.

A mai solicitat trimiterea de unităţi blindate şi de aviaţie, livrări de material de război (tancuri şi artilerie antiaeriană), sosirea „grabnică a unui general german pentru deschiderea tratativelor, referitoare la colaborarea armatei germane cu armata română în domeniul militar”, precizând că „doreşte să evite pe cât posibil să aibă ofiţeri germani în funcţia de comandanţi de unităţi”. Pe scurt, a urmărit constituirea unor unităţi mecanizate şi motorizate, sporirea şi întărirea mijloacelor de apărarea antiaeriană, în special „înspre Est”, pe litoral şi în Delta Dunării pentru „zădărnicirea eventualelor tentative de debarcare”. Afirmând că „va colabora 100% cu Germania” a mai făcut cunoscut că (în acest sens – n.n.) „va destitui pe toţi ofiţerii care îi stau în drum”.

Acceptând, iniţial, în principiu, trimiterea unei Misiuni militare în România, Hitler a decis (12 septembrie 1940) ca aceasta să fie precedată de sosirea la Bucureşti a generalului Kurt von Tippelskirch pentru „a sonda terenul, a lua notă de cererile lui Antonescu” şi a informa apoi Berlinul. Discuţiile de la Bucureşti (15-17 septembrie) au relevat că Ion Antonescu dorea ca Misiunea Militară Germană „să colaboreze cu comandamentul român la reorganizarea, dotarea şi instruirea armatei române, pe baza experienţei armatei germane în campaniile din Polonia şi Franţa. […] Misiunea trebuia să fie constituită din 6-8 escadrile de bombardament, 10-12 escadrile de vânătoare, 6 escadrile de asalt, 20 de baterii de tunuri antiaeriene calibrele 75-88 mm, 20 de baterii calibrele 37-40 mm, 6 baterii de proiectoare şi o divizie motomecanizată, în final, armamentul modern al acestor unităţi urmând a rămâne armatei române. În plus, 3-4 ofiţeri de stat major germani urmau să fie detaşaţi la Şcoala Superioară de Război pentru a contribui la „difuzarea principiilor şi procedeelor de luptă ale armatei germane şi funcţionarea statelor majore la armata terestră şi aeriană”. Concomitent, un număr de tineri ofiţeri români trebuiau să fie trimişi în germania la centrele de instrucţie pentru „a fi pregătiţi în spirtul de doctrină şi instrucţie al armatei germane” şi pentru a se realiza „încrederea şi legătura sufletească între cele două armate”.

În timpul discuţiilor cu generalul german, Ion Antonescu a pus şi problema unei alianţe militare cu Germania, situaţie în care ar fi acceptat în România un număr nelimitat de trupe germane. Întreţinerea Misiunii militare şi a trupelor germane urma să fie făcută de statul român, acestea urmând a fi dislocate în zona Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Bucureşi, Buzău, Ploieşti, Braşov. În caz de război, colaborarea germano-română urma să se stabilească „din timp, direct, între guvernele celor două ţări”. În timpul discuţiilor a mai relevat „lipsurile materiale existente”, în special în ceea ceea ce priveşte dotarea.

Reîntors la Berlin, Kurt von Tippelskirch a informat (19 septembrie 1940) că Ion Antonescu „pune mare preț pe sosirea grabnică în țară a trupelor germane, că nu condiționează acest lucru de rămânerea armamentului german pentru instrucție în România, că din considerații de politică externă a stabilit un « maximum » al trupelor germane. În cazul unei alianțe militare, el crede că ar putea accepta în mod teoretic trupe germane în număr nelimitat şi dorește să-și formeze o armată proprie cu adevărat eficientă”, deoarece „actuala armată constituie un trunchi umflat în care nicio unitate nu posedă tot materialul ce se presupune că trebuie să-l aibă potrivit tabelului de echipament”.

În finalul Raportului, Kurt von Tippelskirch mai preciza: „Generalul A(ntonescu) dă impresia unui om cu voință puternică. El atacă sarcinile pe care și le-a stabilit cu o energie de fier. În mod cert, el se bucură de o mare autoritate în țară din cauză că a dovedit în repetate rânduri că respinge fără compromisuri pe fostul rege și anturajul său. Eforturile lui imediate sunt concentrate asupra desrădăcinării manifestărilor de corupție lăsate de decedatul regim. El continuă aceasta cu o hotărâre nemiloasă. Nu este încă posibil să se facă o apreciere asupra capacităților lui constructive ca om de stat. În întreaga țară domnește o liniște absolută. Mișcarea legionară a fost înfrântă, cel puțin deocamdată. Este prea devreme să se afirme dacă va putea fi determinată să sprijine statul activ. Părerea generală este că generalul A(ntonescu) se găsește cu mult deasupra nivelului pe care-l are conducătorul legiunii, Sima, atât în ceea ce privește puterea de voință, cât și capacitatea intelectuală. Personal, generalul A(ntonescu) produce o impresie foarte plăcută și sinceră”.

După ce Hitler a decis trimiterea în România a Misiunii Militare Germane, feldmareşalul Wilhelm Keitel a precizat (20 septembrie) „sarcina aparentă” a trupelor („de a instrui România prietenă nouă, în ceea ce priveşte organizarea şi pregătirea forţelor ei armate şi sarcinile lor reale, care nu trebuie să devină evidente nici pentru români, nici pentru propriile noastre trupe:

– să apere câmpurile petrolifere de a fi acaparate de o terță putere, sau de la distrugere;

– să dea posibilitatea armatei române de a efectua sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborate în favoarea intereselor Germaniei;

– în cazul când vom fi siliți la un război cu Rusia Sovietică, să se pregătească pentru angajarea forțelor germane și române din direcția României”.

Instrucția armatei române trebuia făcută „în așa fel încât anumite unități române să fie pregătite pentru folosirea lor mai târziu de partea nostră în calitatea de « divizii-model ». Deocamdată influențarea întregii armate (de pildă prin dezvoltarea unui corp ofițeresc, a cursurilor în școli etc.) va fi o sarcină secundară față de această sarcină principală”.

Primele trupe germane aveau să sosească în România la 10 octombrie 1940 (pe la Braşov), instalându-se în Valea Prahovei. În aceeaşi zi, Joachim von Ribbentrop şi-a informat ambasadorii din Bulgaria, Finlanda, Grecia, Japonia, Iugoslavia, Ungaria, Portugalia, Suedia, Slovacia, Spania, Turcia, Irlanda şi S.U.A. precizând (doar pentru propria lor informare) că acest trimiterea Misiunii militare în România a fost determinată de „marele interes al Germaniei şi Italiei pentru ca producţia de petrol a României să contiunue nestingherită şi de primejdia unei încercări de sabotaj din partea englezilor”.

Acelaşi lucru a fost precizat, în aceeaşi zi, şi de Hitler: „Îndeplinind această operaţie trebuie ţinut minte că ea are o importanţă foarte mare din punctul de vedere al politicii externe şi implică posibilitatea de complicaţii. Importanţa ei pentru legăturile Germanei cu România este de natură absolut esenţială. Datorită poziţiei pe care o ocupă România în Balcani sunt afecate în modul cel mai hotărât relaţiile nostre cu celelelate ţări balcanice, cu Italia şi în special cu Rusia Sovietică. Este necesar prin urmare, să se evite cea mai mică aparenţă de opcupaţie militară a României şi să se dea de la început transferului de unităţi militare germane în această ţară caracterul unei trimiteri de Misiune a Wehrmachtuluui german, având trupele de instructaj necesare.  Pentru motive de politică şi camuflaj, ofiţerii comandanţi ai armatei terestre şi ai forţelor aeriene vor avea titul de « comandanţi ai misiunii armatei terestre german sau ai misiunii forşelor aeriene în România »”.

Până în martie 1941 în România au sosit circa 500.000 de militari germani, majoritatea trecând Dunărea în Bulgaria pentru a participa la agresiunea împotriva Iugoslaviei şi Greciei. Chiar dacă şi-au urmărit prorpiile lor interese, Misiunea Militară Germană a contribuit la instruirea armatei române.

După ce apreciase, în şedinţa de guvern din 7 septembrie 1940, că „Armata trebuie redresată, și ca disciplină, și ca organizare, și ca suflet, în conducerea ei”, generalul Ion Antonescu a revenit asupra problemei, la 18 septembrie, făcând o radiografie mai amplă asupra stării organismului militar, cerând demobilizarea a 30% din efective şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru remedierea lipsurilor din înzestrarea şi pregătirea de luptă a trupelor, pentru schimbarea concepţiei de conducere şi administraţie militară.

„Azi avem Armata neinstruită, ofiţerii de rezervă nepregătiţi pentru că tot banul s-a dus în birocraţie. Şi în Armată şi la ministere, birocraţia a consumat totul, în dezordine. Dacă nu ieşim din această dezordine printr-o nouă reorganizare a statului, noi murim. Este imposibil să ne descurcăm mai departea aşa. La Aviaţie şi Marină sunt o mulţime de elemente care stau degeaba. Am făcut o divizie de aviaţie pe care o comandă generalul Lăzărescu şi Sichitiu, la fel. Opt avioane. Şedeau cu aceste avioane ca să iasă la paradă. Erau aviatori pe uscat. Este o demoralizare a ţării prin concentrarea acestor oameni care stau degeaba. Aşa s-au concentrat oameni, aşa s-au concentrat şi ofiţeri care n-au făcut nici instrucţie. Şedeau toată ziua degeaba şi jucau cărţi prin tranşee şi case, iar caii mureau de frig şi lipsă de alimente. Acest sistem trebuie să înceteze. Trebuie să înceteze şi la Armata de Uscat… Avem unităţi motorizate, care sunt mobilizate şi concentrate, dar elementul care să le dea dreptul să fie concentrate, elementul material, maşina, lipseşte.

Avem armată pe hârtie. Trebuie revenit la adevărata situaţie. Am coborât numărul diviziilor la câte se pot arma şi organiza. Când vom avea posibilităţile financiare şi materiale necesare, vom crea divizii noi. Dar cât timp n-am materia, de ce să avem 40 de divizii? De ce 40 în loc de 20? Trebuie ca într-o lună să reorganizăm armata cu tot ceea ce trebuie. Nu mai ţineţi ceea ce este inutil. La Aviaţie trebuie să se ţină unităţile care vor activa realmente în război. Am hotărât noua organizare a Armatei, care să corespundă României de azi. Am redus Armata la posibilităţile de mâine ale Statului român”.

Interesante referiri a făcut şi în ceea ce priveşte Marina: „Țara Românească nu poate avea un Minister al Marinei pentru că n-avem marină; și nu putem avea marină pentru că nu avem nici porturi și nu putem avea și porturi pentru că nu avem coastă; n-avem nici bază naturală; nu putem asigura nici paza la Mare. Orice sacrificii am face în această privință nu ne putem apăra coastele în contra inamicului care se găsește la Marea Neagră. Deci alta este soluția: apărarea coastelor să se facă nu prin mijlocul unei Marine compusă din șlepuri pe Dunăre și remorchere, ci pe uscat. Trebuie să intrăm în această chestiune în mod normal, căci cu ea ne-am umflat ca și cu crearea de generali de corp de armată și ambasadori. Da, am ajuns să avem un Minister de Marină, am creat amirali, am făcut comandanți de vase, fără flotă. Am făcut totul! Aveam, la un moment dat, 10 amirali, dar n-aveam trei vase care să primească lupta în mare.

 Când eram șef de Stat Major, am făcut un grafic, în care am arătat că la Aviație și Marină s-a început cu amiralii. După ce s-au făcut zece amirali și 10 generali de aviație, după aceea s-au făcut celelalte comandamente. Iar când a ajuns să se facă și avioanele, nu mai era nimic în bugetul Armatei. 70% din acest buget se consuma pentru personal și 0,50% – zero dintr-o unitate și 50% – pentru instrucțiune. Aceasta a fost situația Neamului Românesc… Da, am avut avioane. Câteva. Le ținea, ca să le prezentăm la 10 Mai, la defilare, dar niciunul nu era capabil de acțiune militară”.

Referindu-se la cauzele care au general aceste lipsuri, generalul a menţionat şi clauzele multor contracte încheiate pentru înzestrarea oştirii: „Când eram ministru de Război, erau comenzi făcute fără acoperire şi erau angajate sume pe zeci de ani, fără să fie finanţarea asigurată. Avem o serie de contracte care sunt oneroase, contracte care s-au plătit şi nu s-a făcut nimic. De exemplu: un contract de 2 miliarde şi jumătate pentru care de luptă, încheiat de dl. Tătărescu, când nu mai era prim-ministru titular, ci era deja căzut, în decembrie 1937, cu două zile înainte de a preda guvernarea lui Goga. Am spus: acest contract nu se poate executa; niciodată nu se va executa: contractul Malaxa şi Franco-Română. Când m-am informat în Franţa, la generalul Gamelin, mi-a spus că nici măcar nu este omologat carul de luptă. Aceasta pentru că Franco-Română susţine că e omologat. Am întrebat la Renault dacă se cumpărase licenţa. Mi-a răspuns: nici n-a luat licenţa. Şi cealaltă societate spunea că are licenţa. Apoi, în contractul încheiat de dl. Tătărescu era prevăzut că turela şi carcasele – elemente esenţiale ale carului de luptă – trebuiau luate de la Renault. La întrebarea mea, ei mi-au răspuns că nu pot face faţă comenzilor lor, dar celor străine. Toate aceste elemente au fost puse pe hârtie şi arătate regelui. Cu toate acestea, contractul a rămas în picioare. Contract de două miliarde şi jumătate. Cât s-a plătit? (La precizarea generalului Gheorghe Dobre că s-au plătit 100 de milioane de lei, Ion Antonescu a corectat: „200 de milioane s-au plătit”. Apoi, Dobre a revenit: „La Franco-Română s-au plătit 300 milioane, dar s-a transformat comanda, urmând să fie livrată în 1945, adică atunci când nu va mai fi nevoie de ea”)… Ca şi contractul acesta sunt multe. S-au comandat muniţii pentru tunuri, dar tehnicienii noştri nu s-au decis pentru ce fel de tun. Au fost comenzi pentru corpul de obuz. Acesta se poate lucra foarte uşor. Avem materia primă necesară. Putem lucra cât vreţi. Toată lumea s-a repezit pe obuze pentru că se câştigă mult. Se plăteau triplu.

Pentru carul de luptă Renault s-a plătit 200% mai mult decât trebuia ş.a.m.d. Acest contracte merg la anchetă. Ce s-a făcut cu contractul pentru autovehiculele Skoda? Într-un contract de 2 miliarde lei s-au comandat camioane de 11,5 tone, când podurile noastre nu susţin decât cel mult 7 tone. Deci, toate contractele care nu s-au putut executa, pentru că nu era licenţă, pentru că lipseau tehnicienii, pentru că nu existau instaşaţiile necesare, trebuie tăiate. Deşi aceasta era situaţia, totuşi contractele sau făcut, s-au încheiat, s-au efectuat plăţi pentru ele. Am făcut asemenea contracte, ştiind precis că « X » şi « Y » n-au nici personal, nici licenţă, nici utilaj. Deşi se ştia aceasta, totuşi s-a încheiat contractul pentru sume extraordinare. Toate sumele acestea fabuloase s-ar fi putut reduce la un sfert şi s-ar fi creat şi un lucru util pentru Ţara Românească.

 Chestia măştilor. Toată fabricaţia de măşti s-a dat familiei doamnei Lupescu, ca să dea o mască proastă statului. Masca e cea mai mare afacere. Oricine poate să facă o mască, având materia primă şi o maşină de mare simplicitate. Deci, toate contractele acestea trebuie să cadă… În plus: toţi domnii care au luat bani cu contracte oneroase: banii înapoi!… Vom face totul, însă, prin Justiţie; nu prin brutalitate”.

Notă: Chiar dacă Ion Antonescu a mai exagerat în unele privinţe, cam aceasta era starea Armatei Române în toamna anului 1940. Cam aşa ar trebui să şi fie şi prezentată în lucrările de istorie militară, chiar dacă „nu dă bine” pentru imaginea oştirii! Nici nu putea fi alta în condiţiile în care contractele pentru înzestrare erau încheiate în acel fel. Şi câte surprize ar mai apărea dacă s-ar cerceta mai în amănunt!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*