Suflet călător…

În cartea lui Cornel Boteanu descoperim o lume, un univers fascinant, care leagă cele două lumi. Pe lângă materialele culese de pe teren, autorul face ample analize științifice, dovedindu-se a fi un etnolog redutabil.

Sufletul are de parcurs o cale lungă, plină de obstacole și necunoscute. În unele variante este dus de Mântuitorul Iisus Hristos călare, cum am prezentat în numărul precedent. În altele sufletul însuși încalecă pe un cal mohorât cu aripi, care-l va duce în lumea de dincolo. Imaginea ne amintește de caii năzdrăvani din povești, care duceau pe fii de împărați dintr-o lume-n altă lume, de pe un tărâm pe altul, din lumea aceasta în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Calul fermecat nu numai că zbura peste munți și văi, peste mări și țări, peste sate și cetăți, dar știa toate tainele și capcanele drumului, avea putere și meșteșug să rezolve toate problemele călătoriei și iată că și acum, sufletului mortului, indiferent de ce condiție socială ar fi fost el, i se pune la dispoziție tot un astfel de mijloc de transport!

În alte variante ale cântării Zorilor cel care transportă sufletul în lumea de dincolo este o pasăre măiastră, pasărea – suflet sau sufletul – pasăre. Imaginea ei este redată în mod stilizat pe crucile de lemn din multe sate. Partea de sus a crucii este unită cu vârfurile brațelor crucii prin niște scânduri, formând astfel un triunghi isoscel, care ne amintește de cârdurile păsărilor călătoare ce brăzdează cerul primăvara și toamna. În unele variante, sufletul merge singur pe cărări necunoscute, prin tot felul de locuri fie periculoase, fie îmbietoare. Sufletul merge plutind, uneori zburând peste ape, peste prăpăstii, peste alte obstacole.

Dacă sufletul a fost curățit de păcate prin Taina Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, urmează și trupul să fie îmbăiat și apoi primenit cu haine noi, nefolosite, pregătite încă din timpul vieții. Spălarea aceasta amintește de Taina Sfântului Botez, prin care copilul intră în viața pământească. În limbajul bisericesc se folosește expresia ,,a se naște în ceruri” despre cel ce decedează. Așadar, cel ce moare aici se naște dincolo, moare ca să se nască în veșnicie. El nu este un oarecare. Este ,,fiul adoptiv al lui Dumnezeu”, devenit astfel prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. El este  ,,chipul lui Dumnezeu” și se reîntoarce la Dumnezeu. Nu ar putea să fie altfel o astfel de personalitate decât curată sub toate aspectele, primenită, ca un fiu de împărat, moștenitor al împărăției cerurilor. Mai mult, în Oltenia la sicriu sau copârșeu i se spune tron, ceea ce ne duce cu gândul la scaunul împăratului, regelui, ierarhului. Ne amintim că la cununie se pun pe capul mirilor coroane ca la împărați.

În ultimele momente ale vieții, el s-a împăcat cu rudele și prietenii, cu consătenii și cunoscuții, și-a cerut iertare și a iertat. Acest proces se continuă în toate nopțile de dinainte de înmormântare. Priveghiul însuși devine prima judecată a celui mort, în sensul că cei prezenți deapănă amintiri, fapte, întâmplări, vorbe ale defunctului din timpul vieții, căutând să scoată în evidență trăsăturile lui nobile, precum bunătatea, înțelepciunea, altruismul, dreptatea etc. După aceste amintiri, urmează glume, ghidușii, care stârnesc râsul celor prezenți. Dar râsul denotă starea de împăcare. Omul supărat nu râde, nu face glume. Așadar, sufletul decedatului lasă în lume numai păreri bune despre el, veselie, dovezi incontestabile că nu are datorii neplătite, că nu este în dușmănie cu nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*