Când Moldova de Sus a fost ruptă de trupul Moldovei, în anul 1775, și denumită ulterior Bucovina, „Hurmuzăkeştii rămăseseră în patria mumă, la moşia lor Dulceşti, din Roman, deşi o parte a proprietăţilor ce stăpâniau trecea acum în provincia smulsă de Austrieci”.
În anul 1804, Hurmuzăkeştii se strămutaseră definitiv în Bucovina, aşezându-se pe moşia părintească Cernauca, de lângă Cernăuţi, iar neamul nostru de acolo, aflară într-înşii pe apărătorii zeloşi ai intereselor românești.
Doxaki și Ilinca Hurmuzakiau avut şapte copii: Constantin Hurmuzaki (1811-1869), Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzaki (1812-1874), Gheorghe (George) Hurmuzaki (1817-1882), Eufrosina Petrino (1820-1891), Eliza (Săftica) Sturza (1821-1895), Alexandru (Alecu) Hurmuzaki (1823-1871) şi Nicolae Hurmuzaki (1826-1909). Toți copiii au îndeplinit cu sfințenie testamentul tatălui lor: „Să nu uitaţi că aveţi de îndeplinit trei datorii mari şi sfinte, pentru care aveţi a răspunde în faţa lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba şi biserica”.
Eliza Hurmuzaki a trăit în perioada când au avut loc multe evenimente politice și sociale în țările române: revoluția de la 1848-1849, Moldova ocupată de ruși între anii 1849 – 1851, războiul Crimeii din 1853 – 1856 și ocuparea Țărilor Române de către ruși în 1853-1854 și de către austrieci între anii 1854 – 1857, realizarea Unirii Principatelor Române, în anul 1859, și războiul de independență din 1877 – 1878 etc.
După ce Doxaki Hurmuzaki s-a stabilit în Bucovina, „va zidi o nouă curte boierească la Cernauca, ce va fi înconjurată de un splendid parc englezesc învecinat cu pădurea, iar alături de acesta a ridicat o biserică în preajma căreia se găsesc și astăzi mormintele mai multor membri ai familiei Hurmuzaki, Petrino și Murguleț. Aceste noi obiective au fost gata în octombrie 1825. Pentru a le sfinți, după obiceiul strămoșesc, Doxaki s-a adresat cu o respectuoasă scrisoare lui Isaia Baloșescu, episcopul de atunci al Bucovinei și sfinţirea conacului a avut loc la 6 noiembrie 1825, iar biserica va fi sfinţită cu două zile mai târziu, de Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, care era ziua de prăznuire a hramului de la Cernauca”. …
„Din acest cuib românesc al Bucovinei înstrăinate, s-au născut şi şi-au luat zborul în lume fiii şi fiicele lui Doxaki Hurmuzaki. Aceştia au avut în casa părintească parte de o creştere foarte bună, îndrumată de preotul Porfir Dimitrovici, devenind, cam din jurul anului 1845, promotorii mişcării naţionale şi politice a românilor din Bucovina. Cât priveşte pe mama lor, Ileana, aceasta va lăsa copiilor ei o frumoasă amintire, atât prin efortul făcut pentru a-i înzestra cu o educaţie aleasă, dar şi prin silinţa depusă pentru a le insufla dragostea pentru studiu şi învăţătură”.
Crescuți în casa părintească în spirit românesc, încălziți și de pribegii revoluționari moldoveni și transilvăneni în focul ideii naționale și liberale, Hurmuzăkeștii s-au îngrijit, tot timpul, ca revendicările populației autohtone din Bucovina, să fie întotdeauna formulate din punctul de vedere românesc”.
„Copii au primit de la mama lor, Ilinca, înclinaţia spre frumos, eleganţa desăvârşită a manierelor, nobleţa sufletului au fost cultivate la ei. Ea a ştiut să armonizeze, duioşia cu disciplina, să le facă educaţia cu tandreţă severă, aşa cum spunea Napoleon de mama sa că i-a crescut „avec une tendresse sévère”.
Și Eliza Hurmuzaki a învăţat carte cu guvernanta, ajungând să cunoască cinci limbi străine. În anul 1844, „Cea mai mică fiică a lui Doxaki, Eliza Hurmuzaki a fost căsătorită cu influentul boier din Moldova, logofătul Gheorghe Sturdza (cu 31 de ani mai învârstă decât Eliza – n.a), fost pretendent la tronul Moldovei, stabiliți cu domiciliul la moșia Dulcești din ținutul Romanului”, după decesul, la începutul anului 1844, a primei soții a logofătului, Catinca Sturdza (Cantacuzino).
În primăvara anului 1845, la palatul din Dulcești, a locuit o perioadă de timp și fratele Elizei, Eudoxiu Hurmuzaki, care avea greutăți financiare în acei ani: „În decembrie 1843 Eudoxiu se află din nou la Cernauca. De aici scrie fratelui său Constantin că se găseşte de două luni acasă la Cernauca şi că nu poate pleca la Iaşi din lipsă de bani. Anul 1844 l-a petrecut acasă la părinţi. Dar în primăvara lui 1845 îl găsim la Dulceşti, judeţul Roman, la sora lui Eliza şi cumnatul Gheorghe Sturdza”.
Eliza Hurmuzaki a fost căsătorită din interes și la îndemnul familiei. Din datele obținute reiese că toți copiii familiei Hurmuzaki s-au căsătorit cu acordul părinților, atât băieții și cu atât mai mult fetele, care considerau că ginerii și nurorile lor să fie din familii bogate, cu concepții de viață sănătoasă, cu dragoste de neam și de țară. Așa s-a căsătorit, în anul 1837, sora mai mare a Elizei Hurmuzaki: „Eufrosina Hurmuzaki, născută în Cernauca, s-a măritat cu o persoană foarte bogată de origine româno-macedoneană, și anume Petrache Petrino, cu averi moștenite la Viena și în Basarabia, localitatea Rujnița, județul Soroca, unde au trăit mai mulți ani. Petrache era fiul spătarului Hristodulo și al Nastasiei, născută Petrovici. La 2/14 noiembrie 1837, Eudoxiu și Gheorghe Hurmuzaki, scriau din Viena părinților lor Doxaki și Ilinca, suținând căsătoria surorii lor Eufrosina (Frosa) cu Petrache Petrino. Au avut cinci copii cu o viață mai îndelungată”.
Constantin Hurmuzaki, fratele cel mai mare al Elizei a părăsit Bucovina în anul 1840, întrucât tatăl său, Doxaki, i-a interzis să se căsătorească cu Elena Petrino, fiica lui Apostolo Petrino, precum şi pentru faptul că a primit invitaţia de a se angaja la boierul Costache Balş din Dumbrăveni (Moldova), prietenul lui vechi pe care îl cunoscuse încă de pe timpul studenţiei la Viena și care avea moşii şi în Basarabia.
Căsătoria Elizei cu o persoană bogată și influentă a fost determinată și de greutățile financiare pe care le avea Doxaki Hurmuzaki în acea periadă de timp: „Pentru a ridica noi construcții și a întreține numeroși refugiați, cu deosebire în anii 1821 – 1823 și 1848 – 1849, Doxaki a avut nevoie de mari sume de bani. De aceea el va contracta mai multe împrumuturi. Din păcate, acestea se vor adăuga la alte datorii mai vechi pe care Doxaki nu le va putea achita în întregime nici până la sfârșitul vieții lui. Astfel, în anul 1845 el va trece printr-o mare criză financiară care l-a afectat mult sufletește și despre care vom găsi lămuriri în două scrisori din februarie și martie 1845 ale lui Gheorghe Hurmuzaki către frații săi Constantin și Eudoxiu. Cheltuielile pe care le avea cu întreținerea fiilor săi la studii în Viena, iar pe de altă parte procesele ce le purta pentru moșiile din Moldova, l-au silit pe Doxaki să facă mari împrumuturi și să rămână în restanță cu plata impozitelor. Toate acestea au avut repercursiuni asupra stării lui sufletești și fizice. Va cădea grav bolnav la pat, dar după câteva luni se va însănătoși și, pentru a ieși din această nouă criză financiară, Doxaki va contracta, în august 1845, de la Casa de economii din Viena, suma de 30. 000 florini”.
Probabil că, în urma căsătoriei Elizei, Doxaki Hurmuzaki a scăpat de o parte din datorii, așa cum rezultă din documente: „Dar a ridica clădiri și a întreține refugiați reclama sume mari de bani. Pentru a și le procura, Doxaki contractă mai multe împrumuturi. …Unele datorii nu fu în sare să le restituie decât în anul 1845”.
Căsătoria Elizei cu logofătul Gheorghe Sturdza s-a datorat și respectului reciproc care a existat între Doxaki și Ilinca Hurmuzaki cu „venerabilul lor ginere”, precum și relațiilor de stimă și prețuire dintre logofătul Gheorghe Sturdza și frații Elizei. Se cunoaște că între familiile Sturdza și Hurmuzaki au existat relații încă din secolul al XVIII-lea, având în vedere că Sturzeştii s-au aflat în posesia moşiei Cernauca, timp de 24 ani (1741-1765), iar Hurmuzăkeştii au fost proprietarii moşiei Dulceşti în perioada 1775-1804: „când Bucovina se rupse de trupul Moldovei, Hurmuzăkeştii rămăseseră în patria mumă, la moşia lor Dulceştii, din Roman, deşi o parte a proprietăţilor ce stăpâniau trecea acum în provincia smulsă de Austrieci. Doxachi, bătrânul îndatoritor, a cărui plăcută amintire au păstrat-o emigranţii noştri din anii 1848-49, se strămutase definitiv în Bucovina, la 1804, aşezându-se pe moşia părintească Cenauca, de lângă Cernăuţi”.
După moartea soțului său, Eliza Surdza va fi proprietara moșiei Dulcești timp de aproape jumătate de secol (1858-1895).
Lasă un răspuns