O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (2)

O altă variantă a fost oferită de marele istoric Constantin C. Giurescu, aflat şi el în detenţie la Sighetul Marmaţiei  la aceea dată: „În după-amiza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare” şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop”. „Ce cauţi acolo?”, răsună vocea acestuia din urmă, „Unde ţi-am spus eu să te duci?”. „Aici mi-aţi spus”, răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai. „Aici, hai?” replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie!”, „Mişcă sus”, spune tot „Pithecantropul”, după câteva secunde. Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi califiactive triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii – noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 – Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române, Bucureșt, 1994).

Silviu Dragomir (1888-1962), istoric, specialist în istoria medievală şi modernă.  Monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, editate pentru prima dată în anul 1924 şi respectiv 1928 rămân până azi repere obligatorii pentru personalitatea eroilor noştri naţionali. Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu. Aportul său a fost deosbit  de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea. „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, au rămas până în zilele noastre lucrări fundamentale fără de care scrierea istoriei ar fi incompletă. Profesor universitar la Universitatea din Cluj, ales membru titular al Academiei Române în anul 1928. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, în calitate de secretar al adunării şi membru în Marele Sfat al Ţării.

Arestat în luna iulie 1949, întemniţat în închisorile de la Sighet şi Caransebeş până în anul 1955, moare  în anul 1962 la Cluj, unde a locuit după eliberarea din detenţie. Timp de doi ani, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă. Aşa a înţeles regimul comunist stalinist din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român. Trebuie reţinut că numai susţinerea  tenace, curajoasă şi insistentă din partea unor mari personalităţi istorice româneşti ale vremii (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător ştiinţific  la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj.  Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi: „ Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”.

Ioan Lupaş(1880-1967) istoric, preot şi protopop, om politic, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, membru în Marele Sfat al Ţării şi demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române în anul 1914 şi membru titular în 1916. A fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române între anii 1932-1935 şi fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920).  Este autorul a numeroase lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei. Întrucât a fost susţinător al intrării României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, în scopul unirii Transilvaniei cu România, a fost arestat de autorităţile austro-ungare în anul 1916 şi întemniţat la Sopron (Ungaria) unde a fost deţinut timp de un an şi şapte luni. A avut domiciliu forţat până în anul 1917, la Sopron şi la Budapesta.

A activat ca profesor universitar, între anii 1919-1946,  la Universitatea din Cluj. A fost arestat  în luna mai 1950, iar detenţia a executat-o la penitenciarul din  Sighet.  A fost eliberat la 5 mai 1955.  Ca un amănunt,  a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj.  A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Pe piatra sa de mormânt se află înscris crezul său: „Istoria ne ajută sa cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

Aceşti corifei ai istoriei naţionale au fost întemniţaţi pentru că au slujit cauza românească. Întreaga lor activitate de cercetare ştiinţifică, didactică universitară şi politică a fost subordonată intereselor fundamentale ale naţiunii române. Parte dintre ei au fost participanţi activi la Marea Unire de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, ceea ce a reprezentat şi o încununare a activităţii lor, de până la acel mare moment,  depusă în slujba desăvârşirii statului naţional român. Ulterior, ei au militat pentru apărarea acestui act fundamental al Istoriei Românilor.  Pentru toate acestea, marii noştri istoricii patrioţi, întemeietori de şcoală istorică românească, au fost supuşi din partea regimului comunist stalinist  unei politici de exterminare fizică. Urmarea trebuia să fie, în concepţia ocupantului stalinist, înlocuirea istoriei naţionale a românilor, cu accent pe continuitatea românilor în spaţiul său de formare şi pe caracterul naţional şi unitar al statului român cu o nouă istorie măsluită, sovietizată, prin care erau atacate în primul rând aceste două coordonate majore ale istoriei românilor.

O întrebare firească se impune: dacă marele nostru istoric Nicolae Iorga ar fi fost în viaţă la vremea respectivă ar fi avut şi el aceaşi soartă dramatică, ar fi fost întemniţat şi supus torturilor demenţiale din timpul detenţiei şi expus exterminării fizice?! (sfârșit)

2 Responses to O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (2)

  1. Pingback: O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (2) | Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*