Jugul grabnic să îl sfarme…

Ne vrem ţara înapoi

Cine poartă în mâini arme
Şi drapelul cu mândrie,
Jugul grabnic să îl sfarme
Pentru noua Românie.

Cine poartă ţara-n suflet
Nu se teme nici de moarte,
Ci credinţă poartă-n cuget,
Nu minciuni și griji deșarte…

Cine îşi iubeşte ţara,
O iubește ca pe-o mamă
Ce va duce-n veci povara
Fiilor ce vor da seamă.

Cine îşi iubește limba
Şi istoria nescrisă,
Nu va da în veci la schimb a
Țării inimă deschisă.

Cine îşi iubeşte neamul
Nu va pregeta să surpe
Și să spulbere duşmanul
Ce vrea țara s-o uzurpe.

Cine nu-şi spune român, ori
Dac sau vlah pământenit
Și-i din soi de trădători,
Aspru fie pedepsit!

Ne vrem ţara întregită,
Iar voi, hulitori de neam,
Veți avea crudă ursită
Fără drept la crez și hram.

Ne vrem ţara dinaintea
Celor trădători ca voi
Ce o pângăriți cu mintea
Şi o trageți în noroi.

Ne vrem România, iarăşi,
Cum ne-a fost lăsată nouă,
Fără vechi şi noi tovarăşi
Și-mpărţită pe din două .

Țara noastră-i ţara noastră
Doar cu Basarabia,
Vină iar clipa măiastră
Și Ştefan cu sabia…!

N-am încredere…

N-am încredre în semeni,
Ghicitori sau horoscoape,
În profeții falși de-asemeni,
Știu, sfărsitul e aproape.

N-am încredere în soartă,
Fiecare-și face-o viață,
Moartea e legendă moartă,
Se tocmește ca la piață.

N-am încredere-n ursite,
Oamenii pot fi stăpâni
Fără temeri aiurite
Că de sorți o să atârni.

N-am încredere în vise
Nici în demonul Noroc,
Viața-i lupta de culise
Când torni gazul peste foc.

O clipă măiastră

Ești poezia mea cea mai frumoasă,
M-ai înzestrat cu calități nemeritate,
M-ai scos din starea tristă de angoasă
Și mi-ai făcut frustrările neînsemnate.

Ești poezia mea cu versuri îngerești,
Tu ai venit la întâlnirea așteptată,
Luceafărul sublim din sferele cerești
Ce-mi dai în dar doar poezia minunată.

Ești poezia poeziei, cea mai certă,
Transpusă-n sentimente și în fapte,
Mi-ai aprins inima ce îmi era inertă,
Ești veghetoru-mi de ziuă și de noapte.

Ești poezia suplă și desăvârșită,
Cu versuri ce m-au dezghețat total,
Mi-ai vindecat această inimă rănită
De la începutul trist și pănă la final.

Ești poezia iubirii mele-adevărate,
Mă vindeci liric de deșertăciun,i
Ești furnizoru-mi de senzații nesperate,
Ești făcătorul meu de tainice minuni.

Of, mamă…!

Of, mamă care m-ai făcut
Din dragoste sau nevoință,
Nu te-ai gândit, sau n-ai știut
Că m-ai născut din suferință?

Tu știi cum e să ai răbdare
Răzbind prin foc și lovituri,
Dar eu nu știu să dau iertare
Printre blestem și înjurături.

Și nu știu să-mi pecetlui gura
Să urle-n mută disperare,
Covârșitor să-nfrângă ura
Lipsiților de îndurare…

Născută-s fără vreo avere,
Prunc gol goluț fără de grijă,
Singura mea mare plăcere
Și cea mai mare-a mea surpriză

A fost la sânul mamei
Într-o tainica  căldură,
Precum e blândețea toamnei
În dulcea ei făptură…

Copil eram fără de ură,
Vedeam că viața e un vis frumos
Cu bucurii ce n-au măsură,
Totul în jur era suav și luminos.

Acum pășim spre vârsta nouă
Eliminați din raiul infantil
Când din seninul vieții plouă
Și dusă-i vremea de copil…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*