Mănăstirea Gura Motrului: „Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps”…

Printre alte lucruri surprinzătoare ale istoriei noastre se află și o inscripție aflată pe un clopot al mănăstirii Gura Motrului și care sună așa: „Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps”, atestând mândria domnitorului Constantin Brâncoveanu pentru titlul ereditar de Principe al Sfântului Imperiu Roman, titlu pe care l-a primit din partea Curții de la Viena în anul 1695. Mănăstirea Gura Motrului este o mănăstire din România situată în satul Gura Motrului, comuna Butoiești, din județul Mehedinți. Ansamblul mănăstiresc fortificat bine conservat și prețioasa lui biserică, ridicate la mijlocul secolului XVII, se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MH-II-a-A-10340.

Conform tradiției, mănăstirea a fost fondată inițial de Cuviosul Nicodim, la sfârșitul secolului XIV. Cuviosul Nicodim a ridicat aici un schit de lemn, constituit dintr-o mică biserica și câteva chilii, și a sădit în jurul schitului viță de vie. Până astăzi bătrânii din zonă vorbesc de „Via Sfântului” aflată cândva pe dealurile din sudul mănăstirii. Tot la sud de mănăstire, la aproximativ doi kilometri, se află între dealuri „Izvorul Sfântului Nicodim” sau „Fântâna cu leacu”, de unde credincioșii iau apă tămăduitoare de boli. Schitul originar nu a fost încă atestat arheologic. Un document de arhivă din 13 ianuarie 1519, păstrat de la Neagoe Basarab Voievod, surprinde prima ctitorire din material durabil a locașului „Preacuvioasei Maicii noastre Paraschivei și a mănăstirii care o au început Jupan Harvat marele logofăt a o face și după putință a o rădica la locul ce se chiamă Gura Motrului”. La acea vreme Mănăstirea Gura Motrului primea, după cum amintește același document, moșii în Șușița și Groșieri pentru întreținerea sa și hrana călugărilor. Trebuie subliniat că Logofătul Harvat este ctitorul primului așezământ atestat documentar ridicat la Gura Motrului. Cetatea mănăstirească a fost refăcută din temelii în anii 1642-1643 de către domnitorul țării Matei Basarab.

Participarea lui vodă Matei Basarab nu este surprinsă de vreo pisanie însă este indicată de Patriarhul Constantinopolului, Partenie, care arăta în anii 1640 că mănăstirea „fiind veche și uitată de mulți ani și de tot stricată”, Matei Basarab „au ridicat-o din temelie cu multă cheltuială și strădanie și au înnoit-o cu multe sfinte vase și danii mișcătoare”. Biserica mănăstirii a fost și ea reconstruită din temelii în anul 1653 de marele vornic Preda Brâncoveanu. La patru ani de la terminarea lucrărilor, Paul de Alep, în vizită la mănăstire, nota că: „Biserica de aici, în vechea sa formă, era mică și simplă și a fost dărâmată de unul din dregătorii din această țară, care era mare vornic și al cărui nume era Preda Brâncoveanu, rudă a răposatului Matei voievod. De la tatăl său și de la strămoșii săi el avea multe moșii, mănăstiri, biserici și sate … . El a zidit-o din nou, a doua oară și a făcut clădire măreață și aleasă, cu trei turle. Întregul acoperiș fiind făcut din plăci încheiate cu plumb, se spune că avea o greutate de șaisprezece mii de ocale”.

Interiorul a fost zugrăvit cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu între anii 1702-1704. Acest moment precum și reconstrucția bisericii au fost surprinse într-o pisanie sculptată în piatră peste intrarea în pronaosul bisericii. „Acistă Sfântă și Dumnezăiască Mănăstire de la Motru al căria hramul să prăznuiașce probedeba Paraschevei: den temelia ei iaste zidită de Jupân Preda Brăncoveanul: Velvornic : la anul de la zidirea lumii : 7161 [1653]: carea de la aceea vreame până acum au stătut nezugrăvită: iară după aceia: luminatul și înălțatul Io Constantin Brăncoveanul Basarab Voevod: nepotul lui de fecior: întral șaptesprăzeacelea an al Domniei Sale o au zugrăvit și o au și mai înfrumusețat, cum să veade la leat : 7213 [1705]: săvârșinduo · în bună pomenirei · și slavă veacinică. Measeța [luna] septembrie v : 20 : dni [zile].” Câțiva ani mai târziu, starețul mănăstirii a însemnat propria sa contribuție la înzestrarea mănăstirii pe ferecătura de fier a porții de intrare pe sub turnul clopotniță al mănăstirii: „Această poartă s-a ferecat cu toată cheltuiala Cuviosului Kir Ștefan, năstornic al acestei Sfinte Mănăstiri iulie 15 leat 7221 [1712]”.

În 1852 a fost refăcută pictura prin contribuția domnitorului Barbu Știrbei și prin strădania arhimandritului mănăstirii Eufrosim Poteca. O pisanie în pridvor peste intrare afirmă: „Această reparație a zugrăvelii, după stilul original, s-a făcut cu bunăvoința Înălțimei Sale Barbu D. Știrbei, Prințul stăpânitor a toată Țara Românească, slobozind cheltuiala din Casa Centrală și prin osârdia Cuvioșiei Sale, Arhim. Eufrosin Poteca, eugumenul acestei Sfinte Mănăstiri de la Gura Motrului, la anul 1852, zugrav Niță Stoenescu.”. Refacerea picturii a însemnat în epocă o repictare a scenelor, acoperindu-le pe cele originale cu un strat protector. Aici avem un clopot al mănăstirii cu inscripția: „Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps”, atestând mândria lui Constantin Brâncoveanu pentru titlul ereditar de principe al Sfântului Imperiu Roman, titlu pe care l-a primit din partea Curții de la Viena în anul 1695. „Principele” a fost un titlu nobiliar acordat în Sfântul Imperiu Roman conducătorilor unui principat. Fiind conducătorul unui teritoriu cvasi-suveran, principele avea dreptul de a purta coroană și mantie roșie. Mantia roșie a fost admisă și ca simbol heraldic al principilor. Constantin Brâncoveanu a obținut în data de 30 ianuarie 1695 titlul ereditar de principe al Sfântului Imperiu Roman. Se spune că acesta avea să fie și unul din motivele pentru care a fost decapitat, el și copiii săi, de autoritățile otomane mai târziu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*