Ca popor creştin născut, iar nu făcut, pandemia a zguduit interiorul sufletelor… Oricât ai încerca să fi ascultător, să fi solidar cu ierarhia bisericească, să nu cârteşti pentru a nu greşi, totuşi ceva din lipsa de reacţie a Patriarhiei faţă de măsurile draconice din perioada stării de urgenţă, când românii nu au avut acces la slujbe şi asistenţă religioasă îţi ridică mari semne de întrebare. Sigur Biserica a trecut în comunism prin vreme de prigoană şi ierarhii au trebuit să fie „şireţi ca vulpile şi blânzi ca porumbeii”, nişte buni diplomaţi pentru a salva Biserica. Şi au salvat-o, chiar cu riscul infectării cu informatori sau cu „căldicei”.
Acum în plină democraţie, nu spune nimeni să facă ierarhii revoluţie religioasă, dar măcar să fie solidari cu poporul izolat la greu în faţa administrării Sfintelor Taine şi să critice măsurile prea drastice, care au închis locaşurile de cult, ca pe vremea lui VI Lenin. Tăcerea a părut pentru destui români incriminatoare. Românii s-au simţit singuri în faţa puterii? Singurul, arhiepiscopul IPS Teodosie, de unde nu te aşteptai în urma acuzelor sale de cleric „corupt”, a ţinut noapte de noapte stindardul rugăciunii publice şi o oarecare brumă de critică faţă de putere. În rest, un conformism, care îmi aduce temeri pentru viitorul BOR. Legile şi măsurile pot fi respectate şi acceptate, dar parcă la noi în biserici s-a făcut exces de zel.
Numeroşi preoţi, curatori sau ierarhi au devenit nişte zeloți prea zeloşi ai măsurilor dedicate pandemiei de Covid 19 spre uimirea Guvernului care, nu s-a aşteptat la atâta obedienţă, deşi nu au cerut să se facă exces de aplicare a restricţiilor. Acum că s-au deschis bisericile în interior este o mare victorie morală, dar aceasta este umbrită de o nouă atitudine zeloasă şi inexplicabilă Fără să ceară nimeni public (poate în privat de la secretariatul de culte) PF Daniel într-o zi de mare sărbătoare, când Sfinţii Petru şi Pavel ne învaţă că iubirea este singura măsură a acţiunii umane pe calea mântuirii, ni se spune să stăm la distanţă de doi metri şi să purtăm mască, să ne protejăm sănătatea pentru a nu ne bucura prea curând de …viaţa veşnică?
Frica nu este o paradigmă creştină şi ea vine de la absenţa binelui. Un cre;tin este curajos – Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Modelul nostru este curajul lui Hristos în faţa morţii şi a societăţii totalitare din vremea sa. La finalul Sfintei Liturghii oficiate în Catedrala Patriarhală, în, 29 iunie, Patriarhul României le-a mulţumit credincioşilor pentru participarea la împreuna rugăciune, după care i-a îndemnat să respecte recomandările medicale pentru a preveni infectarea cu Covid-19. „Mulţumim celor care aţi venit şi aţi participat la Sfânta Liturghie. Îi felicităm pe toţi cei care poartă mască şi păstrează distanţa”, a spus Preafericirea Sa. În aceste zile, a continuat Patriarhul Daniel, este foarte important „să continuăm să împlinim recomandările date de medici, deoarece numărul infectărilor cu acest virus foarte viclean, care când se retrage, când revine, au crescut. De aceea, trebuie în continuare să fim foarte prudenţi”. „Sănătatea este un dar de la Dumnezeu, dar noi avem datoria să o păstrăm şi aceasta înseamnă că darul trebuie păstrat şi cultivat şi recuperat atunci când îl pierdem”. Sunt prea mic şi neimportant să critic, doar constat cum ortodoxia noastră ia distanţă faţă de „iubirea aproapelui”.
În primele secole creştine, toţi credincioşii se îmbrăţişau înainte de Liturghie. Era o formă de comuniune. Şi atunci erau boli, chiar mai multe, printre care şi ciuma sau holera. Iubirea le învingea pe toate, pentru că, în creştinism, e importantă mântuirea sufletului, nu salvarea trupului. Grija faţă de sănătate e importantă, dar nu trebuie să intre în contradicţie cu dogma mânturii. Atunci Isus le-a zis ucenicilor Săi: „– Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața de dragul Meu, o va găsi. Într-adevăr, la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimbul sufletului său?” (Matei 16:24-26). Învierea este produsul mântuirii, care este rugătoare şi iubitoare de oameni. Nu trebuie să ne speriem să venim la biserică, pentru că unui creştin nu trebuie să-i fie frică de moarte, pentru că moartea este doar o trecere spre mântuire. Biserica este casa Domnului, ocrotitoare, iar tainele mântuitoare. Dacă facem apel la distanţare socială în Biserică, ne îndepărtăm de la Adevărul evanghelic, de la Scriptură şi tradiţia Sfinţilor Părinţi, construită pe dragoste. BOR trăieşte azi un paradox: cere oamenilor să stea distanţaţi, de fapt îi sperie pe cei din „turma mică” să le fie frică, iar fără mireni nu există Biserica, inclusiv nici cea materială prin contribuţia enoriaşilor care stau speriaţi prin case de virus şi de apelul ierarhului.
În creştinism, iubirea este una din cele trei virtuţi teologale, sau cardinale, alături de credinţă şi speranţă. Iubirea este virtutea prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Iubirea este un atribut dumnezeiesc care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra credincioşilor şi are două ipostaze: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Iubirea de semen a fost lăsată de Hristos ca o a doua poruncă după aceea a iubirii de Dumnezeu. Esenţial este răspunsul pe care Iisus îl dă unui cărturar care-L întreabă: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Şi Iisus răspunde: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii” (Matei 22, 34-40; Marcu 12, 28-31). Sfântul Pavel, va face sinteza : „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corintieni 13, 13). BOR trebuie să se reîntoarcă la fundamentele ortodoxiei, la teologia iubirii, nu a distanţării sociale, care e aducătoare de moarte sufletească. Nu poţi cere distanţare în religia iubirii, iar masca acoperă nu numai gura ci şi chipul iconic al creştinului, ca şi Chip al Omului. Oricum românii numesc deja bucata de pânză de pe gură, sub o formă ironică: masca ipocriziei. În religia lui Hristos ipocrizia este păcat şi piedică pe calea spre Judecata de Apoi. Cine iubeşte cu măsură nu iubeşte de fapt şi în iubirea divină nu este opritor. Nu critic o poziţie a ierarhiei, ci iau ca creştin-ortodox o atitudine frăţească. Închei cu citatul fundamental pentru societatea românească, de azi şi de ieri, al lui Marin Preda din finalul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, preluat şi prelucrat din epistolele Sfântului Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Lasă un răspuns