În București există un muzeu care ne poartă într-o cu totul altă lume, diferită total de urbea de pe malurile Dâmboviței: lumea satului românesc. Acesta este Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, denumirea atribuită din anul 2003 instituției ce purta numele anterior de „Muzeul Satului” și fiind o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti.
Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului. Motivația amenajării muzeului a fost importanța satului în cultura României, o țară în care, chiar și la începutul secolului al XX-lea, mult după Revoluția Industrială, cea mai mare parte a populației trăia la țară. Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală. Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București, unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău.
Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ. De-a lungul istoriei, muzeul a fost deteriorat, în anii celui de al Doilea Război Mondial de prezența unor refugiați din Basarabia, apoi în 1997 și 2002 de două incendii, dar a continuat să-și extindă exponatele, cea mai recentă aripă a muzeului fiind deschisă în 2016. Monumentele, cu totul originale, oglindesc viața tradițională românească, constituind și concepția muzeologică și de prezervare a patrimoniului construit; ele ilustrează traseul parcurs de la primele cercetări coordonate de Dimitrie Gusti până în prezent, drum presărat cu încă 18 muzee aflate în țară, care l-au luat ca punct de reper. Aici au fost aduse din locurile de origine construcții țărănești. Interioarele construcțiilor au fost reconstituite și dotate cu obiecte autentice, specifice fiecărei zone etnografice și epoci de proveniență a monumentelor.
Viața în mediul rural și obiceiurile rurale au o însemnătate majoră în istoria României. În primele secole ale acestei ere, colonizarea romană a trebuit să aibă un caracter rural, iar înainte de prima jumătate a secolului al XX-lea, mare parte din populația României trăia la sat. Comunitățile rurale erau organizate în așa fel încât să satisfacă toate nevoile zilnice. Hainele erau făcute manual. Urmărind să ofere o imagine cât mai concludentă a vieții țăranilor, a spiritului lor de inventivitate, simțului lor artistic, Muzeul Satului încearcă să reconstituie ambianța intimă a fiecărei locuințe și în acest scop aduce, în jurul fiecărei gospodării, hambarele, grajdurile și celelalte acareturi, gardurile lucrate din lemn, nuiele sau chirpici, porțile modeste sau impunătoare, interioarele cu mobilierul specific, uneltele de muncă, vasele, covoarele și alte țesături.
Prin această prezență a unei gospodării țărănești de la începutul secolului al XX-lea din Afumaţi (jud. Ilfov) la Muzeul Satului din București se certifică o anumită tipologie de construcție specifică zonei geografice a țării noastre arondate județului Ilfov, județ ce vine în atingere cu zona sudică, dunăreană, dar și nordic – submontană. (G.V.G.)
Lasă un răspuns