In memoriam – Prof. Nicolae Lungu

Nicolae Lungu (1900-1993) a fost profesor la Facultatea de Teologie din București, dirijorul corului catedralei patriarhale, omul de numele căruia se leagă uniformizarea și românizarea muzicii bisericești, dar și numeroase coruri în care a prelucrat muzica populară.

L-am avut profesor la facultate în primii trei ani. Era la sfârșitul carierei didactice. Era un bătrânel scund, plinuț, vioi, glumeț, dar iute la mânie. Era un țăran intelectual. Din cauza vârstei pierduse autoritatea în fața studenților. Se mai adăugau și anumite șubrezenii la auz și vedere. Puțini mai eram cei care-i acordam respectul cuvenit. Era foarte încântat de noi și ne socotea prieteni ai lui.  Ajuta mult pe asemenea studenți. Aproximativ 80 la sută  nu-l mai respectau însă. Îl considerau ca pe o sperietoare, ca pe un bătrân depășit. Îmi amintesc că la orele de curs, când venea neînsoțit de asistentul său Nicu Moldoveanu, era o adevărată parodie. Noi eram cam 120 de studenți în sală. Trecea la catedră. Bătea cu diapazonul, cu pumnul, cu piciorul, striga, drăcuia, degeaba. „Diavolii” râdeau, șuierau, bocăneau, de-ți venea să-ți iei câmpii. „- Al dracului de student!” scrâșnea maestrul Lungu. „- Măi, copii, măi! Voi nu știți, mă, că eu la vârsta voastră urmam două facultăți ziua și descărcam două vagoane de marfă  în gară noaptea, ca să mă pot întreține! Am fost copil de țăran, mă, plecat de pe brazdă acum șaptezeci de ani, dar mi-a plăcut cartea și le-am făcut cinste părinților mei! Voi, poftim! Sus culcare, jos mâncare, la mijloc plimbare! Toate de-a gata, iar aici îmi faceți mie, profesorul vostru, zile fripte! Mă duc eu acu la patriarh!” Făcea referire la faptul că facultatea avea la parter sălile de cursuri, la subsol sala de mese și la etaj dormitoarele.

În timpul unei astfel de dojane, câte unul miorlăia, altul dădea drumul la radio la maximum sau făcea cine știe ce altă năzbâtie. Maestrul nu auzea sau se făcea că n-aude. Privea în gol, pe deasupra noastră, fără să fixeze pe vreunul. Când aducea vorba de patriarh, toți tăceau. Bietul om credea că a sosit momentul să înceapă. Atingea repede diapazonul de colțul catedrei, îl ducea la ureche, dădea tonul și când, într-o încordare maximă, aștepta să ne-audă prea distinsele voci, un trosnet se auzea pe undeva, un pupitru răsturnat, o oglindă spartă, ori vreunul sărea țipând, pretextând o imaginară înțepătură din partea unuia dintre colegi. Bietul profesor își pierdea orice răbdare, scrâșnea un „- Al dracului de student! La patriarh mă duc!” Ieșea în fugă din sală în hohotele și aplauzele studenților. Câte unii strigau după el: „- La patriarh! La patriarh!” Nu se ducea însă niciodată. Nu cred că ar fi făcut vreun rău cuiva. Uita repede, ori se făcea că uită. Când îl reîntâlneai, amenința cu degetul și râdea.

Nicolae Lungu a fost pentru mine cel mai mare muzician cunoscut. Avea un anumit spirit regizoral. Piesele muzicale dintr-un program erau înșiruite cum numai el știa. Fiecare piesă era însoțită de anumite elemente deosebite, care-i dădeau o anume spontaneitate și inedit: bătaia toacei undeva afară, strigături, chiuituri, gesturi numai de maestru știute. Totul trebuia să atingă perfecțiunea.

Când, la repetiții sau la orele de curs, era de față asistentul său, Nicu Moldoveanu, un om închis, dur, serios, răzbunător, lucrurile mergeau de minune. Se auzea atunci musca în tavan. Atunci maestrul era în largul său și-și arăta adevărata valoare. Repetițiile mergeau strună. Nimeni nu îndrăznea să-l bruieze în vreun fel. Moldoveanu atât ar fi așteptat.

Îmi amintesc că la un  cor cu joc oltenesc, pe care și acum îl știu pe de rost, pe note(sol-la-si-re, sol-la-si, sol-la-si-re, si-la-sol…), ritmul nu era destul de accelerat. Toate încercările maestrului de a ne înviora dădeau greș. Atunci a început să imite pe un bătrân șchiop, cu traista în spinare, care abia se târăște pe drum. Se plimba astfel prin fața corului și cânta rar, târșit: „- Foaie verde maghiran, măi…/ M-a făcut muma oltean, măi….” Întrerupea, căsca. Ne prăpădeam de râs. Atunci a zis: „- Vedeți, bă, boșorogilor, cum cântați voi? Vă e gândul la mâncare, la plimbare, la culcare și la marțafoaice, dar nu la cor! Să tremure pământul cu voi, mă, când cântați piesa asta!” Și a început maestrul să joace o sârbă și să cânte melodia, de-ți venea să te scoli și de pe pat de moarte de-ai fi fost. Alte și alte istorioare au rămas multora despre maestru.

Într-o zi ne-a spus: „- Uniunea Compozitorilor m-a ținut mulți ani la ușă. Socotea compozițiile mele depășite, semănătoriste. Membrii compuneau acele „scherțando de broaște”, zise muzică modernă, pe care nu le înțelegea nimeni. Ei cântau, ei se apreciau unii pe alții, ei se premiau. Într-o bună zi, Domnul Ceaușescu i-a luat în primire și le-a spus: „- Ce-i cu muzica asta a voastră, mă? Pentru cine o scrieți? Credeți că vă ascultă cineva? Credeți că poporul înțelege muzica voastră? Scrieți și compuneți, mă, pentru popor! Inspirați-vă din creațiile lui și redați-i muzica adevărată, că numai așa ajungeți la sufletul lui! Era exact ce făcusem eu!” Ăștia au început să dea din colți în colț. Abia atunci și-au adus aminte de mine și de muzica mea. Au venit și m-au luat pe sus. M-au lăudat care mai de care, m-au băgat în Uniunea Compozitorilor, mi-au pus piesele în programele spectacolelor, le-au transmis la radio și la televiziune! Le-am spus-o de la obraz: „Până acum nu m-ați văzut?!”

Îmi amintesc însă spectacolul de la Ateneul Român, dat în cinstea împlinirii a 75 de ani ai maestrului. M-am nimerit în București și m-am dus și eu. El însuși a dirijat corul „Madrigal”. A fost un spectacol cum rar se poate întâlni. Sala era plină până la refuz. Cei mai mulți plângeau ca niște copii. Maestrul Lungu era în culmea fericirii sale. Avea un fel deosebit de a dirija. Parcă plutea. La sfârșit, în loc de a coborî de pe podium ca orice bătrân de 75 de ani, a făcut o surpriză tuturor, la care nimeni nu s-ar fi așteptat. A făcut o săritură cum numai la marii fotbaliști am văzut, când se aruncă să dea cu capul în minge, sau, aș zice eu, ca un ieduț primăvara. Sala a aplaudat frenetic. Pe fețele tuturor curgeau lacrimi: de fericire, de regret, de impresia momentului, nu știu. Știu doar că maestrul Lungu  vrusese să mai arate încă o dată, într-un mod original, că nu-i este frică de bătrânețe, că se socotește tot tânăr, așa cum i-a fost întotdeauna sufletul.

Dumnezeu să vă ierte, Maestre, și să vă așeze dirijor în corul îngerilor Săi!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*