În focul sacru dintre ceruri…

Întâiul Psalm

Cu semn de re’ntrupare

M-ai mângâiat pe frunte,

Ascult a ta chemare,

Către iubire, punte.

Aşază-te pe rană,

Cu mirul vindecării

Şi dă-mi-te ca hrană,

Din lotusul iertării.

Ridică-mă din tină,

Prin aer că să merg

Cu mii de ani-lumină

Spre tine să alerg.

Şi-n alba-mi dezrobire,

Cu aripi pe la tâmple

Şi îngeri de unire,

Tu, vidul meu mi-l umple!

Al doilea Psalm

Cred, Doamne, cred că îngerii există
În ochi, în focul sacru dintre umeri,
Şi anii mei, când Tu ai să îi numeri,
Nu-i judeca prin tina-mi egoistă.

Cred, Doamne, cred că nu mă pot întoarce
Fără de Tine, liberă din beznă,
Din mirul Cerului şi pân’ la gleznă,
Doar Tu, în oameni, ne mai poţi preface.

Cred, Doamne, cred că nu există pace
Dacă nu vrem să coborâm în suflet,
Arzând spre înălţimi cu-albastru umblet,
Acolo unde inima nu tace.

Şi cred că moartea, Tu o vei desface!

Al treilea Psalm

Locuiesc în mine între da şi nu,
Închistată-n carne ca-ntr-o închisoare,
Sunt promisă humei încă din născare
Şi-i voi da ce-mi cere,-n epilog-iglu.

Doar Tu, cu răbdare, mă aştepţi de ere
Să mai urc o treaptă-n fiecare viaţă,
Mi-e fragil popasul, spinii mă agaţă
Şi rămâne-n urmă-mi doar o adiere.

Pune-mă, Lumină, astăzi la-ncercare!
Din întreaga viaţă lasă-mi numai ora
Ce mă va aduce, rezistând la prora,
Pe-ale tale maluri pline de-ndurare.

Zidurile toate le voi sparge-n mine,
Ochii mei să vadă mai presus de gânduri,
Mai presus de carnea prinsă-n patru scânduri,
Mă păstrează, Doamne,-n lacrimile tale!

Veghea ta asupră-mi, pe cărări străine
N-o desface, coase-mi aripile frânte,
Să mă pot întoarce, versul meu să-ţi cânte:
Nu te doare, Doamne, dorul Tău de mine?…

Culori

Ne vom schimba cuvintele-n culori,
Ca de tristeţe tu să mă dezveţi,
Vom desena poeme prin nămeţi,
De fericiri, cu drept de autori.

În verde mă voi metamorfoza,
Să-ţi cresc copacii pe meleag ceresc,
Mai sus şi dincolo de „Te iubesc!”,
Cuvinte noi şi verzi vom inventa.

Interiorul tău îl voi picta
Cu-albastru cristalin de Voroneţ,
În rugăciuni de rouă şi dezgheţ,
Cu sentimente îl voi încrusta.

Cu roşu să mă caligrafiezi,
În ropot de cireşe căzătoare
Precum bătăi de inimă în floare
Şi ochii mei cu mirt să-i parfumezi.

Iar galbenul să-ţi explodeze-n minte,
Lumina să te-ascută pân’ la zei
Când te-i întoarce, sufletul să-mi bei,
Dospit în aura de simţăminte.

În violet să medităm pe strune
De harpă, cu miros de îngeri mov
Care transcend al zilelor ceaslov,
Îngenuncheaţi cu noi în rugăciune.

Sufletului

Hai vino, ai curajul, păşeşte în lumină,
Chiar de te arde rana şi trupul uns de vină,
Descătuşează-ţi plânsul din sunete de liră!
E noaptea-n care zeii pe seama ta conspiră.

Hai, lasă-n urmă trupul şi ieşi din carapace,
Priveşte-te-n oglinda în care eul zace
N-ai unde te ascunde, acum te vezi mai bine,
Ce ai lăsat în urmă, ce a rămas din tine?

Eşti Tu, adevăratul, ne-ncorsetat de carne,
Ce ai luat din lumea ce-n viaţă mai mult doarme?
De ce-ai gustat din toate, sorbind mereu în pripă,
De ce-ai făcut din tine, din alţii, doar risipă?

Cad măştile-n abisuri, cutremurând în fugă
Simţirea-ngenuncheată în cea din urmă rugă,
Se-mplântă-n gând durerea: „Aş fi putut fi viu!”,
Dar bulgării de humă răspund: „E prea târziu…

Când geana nopţii sumbre se-nchide-n nori de ploaie,
O rază tremurândă foşneşte în odaie
Şi asudând, din pernă, din viaţa ta-sicriu,
Zvâcneşti către lumină: „De azi încep să Fiu!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*