Vine o vreme…
Vine o vreme-n care se sting chiar şi stejarii,
Când palida scânteie a vieţii se destramă,
Iar spaţiul tău devine mai mare şi mai rece
Şi nu mai ai pe nimeni de plâns sau pus la rană.
Vine o vreme-n care se-apropie târziul
Şi toate trec prin tine de parcă nici n-au fost,
Doar mâna ta întinsă spre cufăru-amintirii,
Încearcă să găsească acolo adăpost.
Eşti tu, cel din oglindă? Când se topiră anii
Ce-acum sunt suveniruri uitate-ntr-un sertar,
Prea colbuite-n lungul pelerinaj al soartei?
Ca frunza moartă, fila căzu din calendar.
Necunoscute drumuri prin neguri se-nfiripă
Ai vrea prezentul veşnic s-aline fruntea ta
Din orice înălţare plonjează o cădere,
Iar mintea o-nţelege, dar sufletul nu vrea.
Şi inima se zbate ca pasărea rănită,
Tânjeşte spre trecuturi şi-ascultă în ecou
Cum moare printre rânduri, în fiecare clipă.
Dar vine vremea-n care ai să te naşti din nou!
Întrebări
Oare câte implozii dezintegrează-un om?
Oare câte abisuri în suflet i se cască?
Și câte suferinţe, în fiece atom
Cutremură prin trupuri c-o mortuară mască?
Cât poate sa mai rabde răbdarea-n întuneric
Cu tălpi stigmatizate, în goana după viaţă,
Ostatecă minciunii, plângând un cânt homeric,
Când zilnic adevărul o biciuie în faţă?
Cât poate să-nţeleagă un petec de pământ
Ce-şi inventează singur poveşti, ca sa trăiască?
Și unde este Zeus, să-i facă legământ,
Să îi ridice vălul, din morţi să-l dezrobească?
Atâtea mari religii s-au prăbuşit prin timp,
În fala lor smintită murindu-şi nemurirea,
O singură credinţă e veşnic anotimp
Şi-acea credinţă mare, rămâne doar iubirea.
Izbăvire
Cometele toate şi caii iubirii
Cu zeii-n regate de fildeş s-au strâns
Să cadă la sfaturi, să dea omenirii
Ce-aşteaptă în rugă un ultim răspuns.
Iar Zeus cu furii ar vrea să se-avânte,
Să-i curme-n genune cu foc şi dojeni:
„Ce ziceţi, surate? Păcatele-s multe,
Robiţi sunt de ele aceşti pământeni.
Dar ochiul meu veşnic nu poate să-ndure,
Le-am dat libertate, cu ea ce-au făcut?
Le-am dat şi un suflet, să fie prescure,
Că nu te naşti om, ci devii, n-au ştiut!
Şi multele daruri în stare latentă,
Le-am dat ca prin timpuri să şi le culeagă,
Ei mici zei să fie pe cale-ascendentă,
Întreagă gândirea, să-nveţe s-aleagă.
Avut-au de toate, simţiri să-nţeleagă
Că sunt mult mai mult decât vene şi os,
Că-n sfântă menire prin lume aleargă,
Dar ei şi-au întors fericirea pe dos.
La ceasul de taină vă cer astăzi vouă,
Să sting astrul zilei – coroană pe cer,
Să cernem neghina spre lumea cea nouă
Pe care-o invoc, o descânt şi o sper”.
Cometele prinse în hora astrală,
Răgaz îi cerură, din ochi azurii
Şi-n neagra vecie cu trupul de smoală,
Lumină făcură-ncepând a grăi:
„Tu, Zeu al Iertării, opreşte-le timpul
Şi uite-i, priveşte-i din jilţul ceresc!
Prea grea e povara şi greu anotimpul
Ce nu înţelege mai sus de lumesc!
Dar caii iubirii i-aleargă prin trupuri,
S-aprindă lumini care ard infinit,
Mai este speranţă spre noi începuturi,
Aceasta-i salvarea ce le-ai dăruit.
Îndură-te, Zeus, adânc înţelept,
Mai este-o speranţă ce-i arde în piept!”
Precum fluturii…
Precum fluturii, poemele să zboare prin tine!
Adevărat îţi spun,
Nu vei trăi nimic, nu vei simţi nimic,
De nu-ţi vei transforma inima
În fluture, când ascultă poezie.
Deci îţi spun ţie,
Ascultă cu mintea, dar mai presus de toate,
Ascultă cu inima vie!
Ea are toate răspunsurile deja date ţie.
Te amăgeşti că viaţa ţi-e precum a lor?
Mă tem că ei trăiesc mult mai intens ca tine
Oare ai trăit cum se cuvine?
Oare ai trăit degeaba pân-acum,
Suflând peste viaţa ta fluturi de scrum?
În adâncă tăcere culege nectarul versurilor!
În prea adânca tăcere…
Atunci te va inunda bucuria-n durere.
Culege nectarul gândului
Şi vei fi inima cuvântului!
Inima-fluture, geana-fluture, gura-fluture,
Vor prinde aripi dincolo de timp.
Culege nectarul,
Culege-l, până nu e prea târziu,
Înţelege, poţi fi viu!
Emoţia ta, albul tău, salvarea ta…
Un singur fluture,
Nu e nevoie de mai mult.
Un singur fluture, deşi plăpând,
Va duce moartea în mormânt!
Şi-acela, simţi? Poţi fi chiar tu:
Inimă-Fluture-Cuvânt.
Lasă un răspuns