Coșmar nesfârșit
Am îngheţat în iarna morţii, tot căutând căldură
Mi-au degerat picioarele de atâta umblătură,
Păduri albite-am străbătut s-adun câteva lemne,
De când n-am făcut focul trecu amar de vreme…
Au îngheţat florile-n geam, un sloi s-a făcut totul,
Nici de mâncare n-am şi vreau să aprind focul,
Mai este doar un chibrit, în rest cutia-i goală,
Mi-e foame, ce găti nu am şi mă sfârşesc de boală,
Aud afară lupii-n ger, lihniţi lugrubru-ncep să urle,
Au devorat turme de oi, au pustiit mari târle,
Acum la pândă stau la ușă, ca eu să ies din casă,
Împrejurimile-s pustii şi nimănui nu-i mai pasă.
Atâta disperare simt şi frigul mi-a pătruns în suflet,
Greu trece timpul amăgindu-mi disperarea-n cuget.
Găsesc un colţ de pâine uscat și plin de mucegai,
Astâmpăr cu el foamea visând un colț de rai…
E-atât de beznă și nu mai știu nici cât este ceasul,
Iar spaima morții mă pândește hâdă la tot pasul.
Am început să nu mai simt frigul și foamea,
Mă toropesc sudorile și mi-a trecut și teama,
Acum e cald , de unde? Nu am nici foc, nici soare,
Mă frânge neputința, simt că nu am scăpare,
Mi-a amorțit simțirea, să dorm nici gând să pot,
A moarte îmi miroase și-a dangăte de clopot…
Deznădejde
Singurătatea este un sentiment de plumb, apăsător
Ce îţi sugrumă existenţa precum un laţ alunecos,
Mai ai suflare, dar iadul devine şi mai chinuitor,
Evadarea din real te trage-n vidul tenebros…
Nepăsarea e arma ignoranţei pentru cei iniţiaţi,
E o virtute în lagărul lumii dezumanizate prin păcat,
Valorile vieţii n-au preţ, pacea nu-i a celor împăcaţi,
Nu căuta legea la pământenii cu simţul urii nemăsurat!
Ce este umanismul când vezi atăta sadism cultivat,
Orori dezlănțuite de oameni cu forță de cataclism?
Religia e mit cu un singur zeu în om întruchipat,
Enciclopedia lumii l-a învăluit într-un fals misticism.
Împărăția lumii domnește peste capetele celor slabi
Vlăguiți de jugul inechității între fii de-aceeași rasă,
Satrapii smolatici atacă puritatea celor ce-s albi
Cu false pledoarii credibile cât să te prindă-n plasă.
Din drag de tine…
Dintr-o inimă de piatră
Îzvorăște cald iubirea,
Zbuciumă și idolatră
Ferecând nefericirea.
Din drag de tine aş dori
Să mă transform în floare,
Tu să mă poți reînflori
Sub străluciri de soare.
Din iubire pentru tine
Îți dau inima ofrandă,
Pe altar de vechi suspine
Să îți fiu aleasa tandră.
Dintr-un dor ce greu apasă
Pe-al meu suflet pătimaș,
Aș veni zburănd spre casă
Să-ți ascult dulcele glas.
Dintr-o inimă de piatră
Îzvorăște cald iubirea,
Zbuciumă și idolatră
Ferecând nefericirea.
Din nopți de chin
Din nopți de zbucium și de chin
Ai apărut pe-un cer senin
Luceafăr tandru și sublim,
Te-am așteptat să ne iubim.
În nopți de dor și de nesomn
Cu tine-n gând mereu adorm,
Ales al vieții mele domn,
Dar mai presus de orice, Om!
Și tot iubind fără să știu
Că-n sufletu-mi acum pustiu
Poetul ce-l iubeam nu-i viu
Și-avea să vină-ntr-un târziu
Un altul viu și mai frumos,
Cu suflet tînăr, cald, duios…
Și când trăiam sub plumbul gros
Din hăul morții el m-a scos.
Din disperare și suspin
A apărut un om divin
Ca un izvor ce curge lin
Prin lumea plină de venin…
Din dragostea de poezie
Și de-un poet din veșnicie
Ce nici măcar nu mă mai știe
Un alt poet o să mă-nvie
În sufletu-i plin de iubire
Ce mă dezleagă din robire,
Tristețea-mi schimbă-n fericire,
Somnul de chin în nemurire…
Lasă un răspuns