Până mai ieri aveam cu toţii sentimentul că omenirea se află într-un continuu progres ştiinţific ireversibil şi că urcăm pe o scară gradată a binefacerilor gândirii, acţiunii şi intenţiilor bune ale Omului, prin Ştiinţă. Iată că scara s-a rupt, zeci de mii de oameni sunt morţi şi continuă să moară, progresul ştiinţific este îngenuncheat, omenirea este surprinsă nepregătită.
Şi ce vremuri bune erau altădată, când credeam în progres! Şi-mi amintesc acum, cu totul la întâmplare, ca pe un episod luminos, faptul că eram noi în comunism prin anii `70, dar a venit la noi în ţară marele chirurg Christiaan Barnard (vezi foto), în 1971 şi după, cel care a transplantat prima dată o inimă la un bolnav şi a reuşit perfect operaţia, la 3 decembrie 1967. A venit să facă operaţii şi în România, colaborând cu un medic strălucit al nostru, în chirurgia inimii, Ioan Pop de Popa, fondatorul chirurgiei cardiace moderne din România. Pentru noi, românii din comunism, a fost o mândrie şi o încredere nemărginită în puterea Ştiinţei, Şi, culmea, în comunism aveau atunci, prin anii `60 -`70, un respect deosebit oamenii de ştiinţă, şi să înşirăm doar câţiva, din domeniul medicinii: acad. Ştefan Milcu, acad, Nicolae Gh. Lupu, acad, Ștefan Gh. Nicolau, acad. Ana Aslan, acad. Victor Preda de la Cluj, acad. Mihai Ciucă, acad. Eugeniu Proca, acad. Octavian Fodor de la Cluj şi alţii. Sigur că în vacarmul prostesc de după 1989, Ştiinţa nu se mai auzea deloc, era parcă ceva ce ţinea, parcă, de …obsurantism – Doamne fereşte!, era considerată şi o încărcare netrebnică a bugetului, buget care avea scopul lui bine definit, de a ajunge în bună parte pe mâna tâlharilor români şi străini deopotrivă. S-au închis centre de cercetări valoroase, din toate domeniile, inclusiv cele din domeniul ştiinţelor agricole, deoarece curgea deja mult lapte şi miere din import, încărcând datoria externă a României la sume uriaşe. Ne-am lepădat de seminţele noastre autohtone, de roşii, de pepeni, de ceea ce, legume, fructe, au un gust deosebit de bun. Aduceam roşii de pe aiurea şi noi eram pe cai mari. Dar iată că ne-au ajuns zile grele, nici măcar pe cai mici nu mai suntem şi începem să privim cu mult drag pământul care ne-a mai rămas. Las` că nici scriitorii, oameni cu o conştiinţă superioară şi sublimă a Vieţii, nu mai aveau cuvânt în societatea de toate zilele postdecembristă. Şi, din păcate, noi, românii, prin “cuminţenia” noastră şi capul plecat ieşim din istorie. Citeam, nu demult, o enciclopedie a lumii făcută de străini, unde noi nu prea figurăm, nici la politic, nici la cultură (aici cu rea intenţie, deorece avem cultură de nivel european), nici la Ştiinţă şi Tenhică, nici la Medicină, unde aici ne doare cel mai tare astăzi.
Cum se vor fi vindecat oamenii din preistorie, din paleolitic şi neolitic, ce boli vor fi avut, ce viruşi circulau atunci, nu ştim. Cert este că prima atestare a funcţiei de medic apare în cea mai veche civilizaţie a lumii, cea asiro-babiloniană, în Mesopotamia antică, mai precis în Codul lui Hammurabi, cod de legi scris în jurul anului 1760 î.Hr. În societatea babiloniană coabitau foarte bine medicul şi vraciul (cu reţetele lui magice), fiecare cu metodele lui de vindecare.
Trecut-au, aşadar, 3780 de ani de medicină până la noi şi, iată-ne, învinşi în faţa unei boli pline de cruzime, dar mai ales în faţa slabei organizări a lumii. De multe ori, în cele aproape patru milenii de medicină, „biruit-a gândul” şi omenirea a fost mereu salvată de cineva. Paşi importanţi a făcut şi medicina Egiptului antic, altă mare civilizaţie a lumii. Însăşi cuvântul farmacie este de origine egipteană, transmis limbilor moderne prin intermediul limbii greceşti: ph-ar-maki = ceea ce dă siguranţă. În treacăt fie zis, ce bine ar fi să avem acum în farmacii un vaccin care să ne dea şi nouă siguranţă. În civilizaţia ebraică medicina a fost stopată grav din cauza autoritarismului excesiv exercitat de religie. Rolul medicului era cu totul neînsemnat, medicina fiind considerată aproape un sacrilegiu în faţa înţelepciunii divine. Erau medici-sacerdoţi care mai tratau anumite boli. În Persia antică erau şcoli prestigioase de medicină, în secolul V î.Hr. Un mare salt în ştiinţa medicinii îl face civilizaţia Greciei antice. De la Homer aflăm că însuşi zeul medicinii, Asclepios (la romani Aesculap), ar fi fost un medic vestit din sec. XI sau X î.Hr., care a fost divinizat pentru meritele sale în medicina vremii. Tot în secolul V î.Hr. erau multe şcoli de medicină şi în Grecia antică.
Cel mai mare medic al antichităţii, Hipocrat, supranumit „părintele medicinii”, născut în jurul anului 460 î.Hr., ne-a dat cunoscutul Jurământ al lui Hippocrate, care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale, din care rămâne valabil prin milenii remarcabilul spirit de solidaritate şi de responsabilitate profesională, socială şi umană practicat de medici în faţa numeroaselor boli care au lovit şi lovesc omenirea. După Hipocrat, cel mai mare medic al antichităţii, de data aceasta din lumea romanâ, a fost grecul Galenus din Pergam (190 –200 sau 216 e.n.), devenit medic al împăratului Marcus Aurelius. Printre altele a făcut unele operații îndrăznețe asupra ochiului și creierului, operații ce vor fi reluate abia două milenii mai târziu, în zilele noastre.
Dacă antichitatea a avut cuceriri importante în medicină, speranţa noastră este că şi în momentul de faţă, cu o tehnică performantă fără precedent, ştiinţa medicală va găsi un vaccin cât de repede contra virusului ucigaş.
Lasă un răspuns