Acela ce simte chemarea Domnului și se retrage de la cele lumești devine un sihastru. Acel călugăr care trăiește într-un loc izolat de lume, petrecându-și viața în post și rugăciuni ai este cunoscut și ca pustnic, schimnic, ascet, anahoret, eremit, schimonah, aschitac, aschitean, monah, oselnic, schitnic. Sihăstria sau schimnicia – aflată în pustietate și singurătate – este locul lui de viață și rugăciune. Viața pustincilor și sihaștrilor este cu totul aparte de viața obișnuită a oamenilor de rând. Ei trăiesc și se hrănesc din roadele naturii și se roagă neîncetat la Dumnezeu. Și astăzi în Munții Rarăului și Giumalăului viețuiesc acești oameni sfinți, cu viață îngerească. Potrivit pr. prof. Justinian – Remus A. Cojocar, de la Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, dacă ne întrebăm cum stau sau unde stau pustnicii și sihaștrii, răspunsurile le vom găsi dacă citim Patericul egiptean, athonit, al Lavrei Peșterilor și cel românesc.
„Au lăsat lumea cu tot confortul ei și trăiesc în grote, văgăuni, peșteri și în bordeie sub pământ. Îndură frigul cumplit al iernii și se hrănesc cu roadele pădurii: măcriș, bureți, fructe de pădure, scoarță de copaci și rădăcini. Apă beau din izvoarele curate ale munților. Trăiesc lângă animalele pădurii în pace, ca în Rai. Se roagă neîncetat la Dumnezeu și sunt în permanentă stare de veghe”, ne spune părintele Justinian – Remus A. Cojocar. Acesta a mai arătat că deseori, în drumețiile pe potecile Munților Rarău și Giumalău putem trece pe lângă locurile unde sihaștrii viețuiesc și să nu știm acest lucru. „Minunată este natura creată de Dumnezeu. În mijlocul naturii închinătoare Creatorului ard ca niște lumânări de ceară curată sfinții lui Dumnezeu! Sihaștrii se cunosc între ei și se adună din când în când la crucea albă de pe Giumalău și se roagă împreună pentru lumea întreagă. Au daruri de la Dumnezeu pentru osteneala lor”, a mai spus părintele. El a precizat că acești sfinți ai zilelor noastre ajung vârste foarte înaintate. Vârsta de 130 de ani este una obișnuită și firească pentru pustnicii care coboară din când în când la schiturile de la poalele Munților Rarău și Giumalău pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine. „Pentru astfel de oameni mai ține Dumnezeu lumea! Rugăciunile sfinților pustnici și sihaștrii se împletesc cu ale noastre din lume și împreună se înalță la Bunul Dumnezeu precum fumul de tămâie, „întru miros de bună mireasmă duhovnicească„”, a concluzionat pr. prof. Justinian – Remus A. Cojocar.
Se știe că sihăstria a apărut în Egipt, la biserica ortodoxă coptă (la „Părinții Deșertului”), iar mai apoi la greci (a se vedea complexul religios „Meteora” și sihăstriile din Sfântul Munte Athos). Și la noi în țară așezările rupestre buzoiene sunt un fenomen istoric, social și spiritual unicat. Săpate în stânca munților, funcția lor inițială a fost de locașuri pentru practici magico-religioase precreștine și apoi creștine. Din perioada migrațiilor, li s-a adăugat și rolul de adăpostire la vreme de restriște. Locașurile de cult precreștine includ peșterile care au incizate pe pereți săgeți și vârfuri de lănci („Peștera” din com. Bozioru (numită uneori „Fundul Peșterii”), „Gaura Tătarilor”, „Peștera de la Piatra Înșelații” (lângă Nehoiu) și „Piatra Rotării” din com. Cătina). Studiind inciziile din peșteri, teologii și istoricii sustin că „unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică, formând o zonă sacră”, unde se adorau apa, soarele și armele. Ulterior a fost preluată de asceții geto-daci care preferau peșterile și adăposturile din munți. În ele au apărut în secolele IV – VI primele așezări ortodoxe, sihăstriile dobândind „un rol important în procesul continuității vieții spirituale în spațiul curburii Carpaților”. Urmează „Epoca martirilor”, cu „misionari veniți din părțile Ciliciei”, este urmată de o întinsă perioadă în care s-a edificat o tradiție de viețuire monahală, hotărâtoare în declanșarea „renașterii isihaste”.
Particularitățile constructive, hramurile și toponimele „Culmea Martirii”, „Vârful Cicilii”, etc. arată că unele dintre ele sunt mărturii de intensă viață religioasă încă înaintea primului mileniu de creștinism. „Agatonul”, „Fundătura”, „Piatra’Ngăurită”, „Bogoslov” și „Profiru” au fost amenajate în al doilea mileniu ca schituri și mănăstiri, cu biserici săpate în piatră într-o fază anterioară greu de precizat. Lipsind documentele, este imposibil de stabilit începuturile lor ca locașuri de cult. Primele schituri și mănăstiri sunt atestate documentar abia la începutul sec. al XVI-lea (Aluniș, Motnau, Agaton, Bogoslov și Pinul). Totuși, pe baza unor semne si simboluri paleocreștine, zona reflectă începutul pătrunderii creștinismului la noi, creștinismul primar, un creștinism popular în formă latină, dar înglobând și unele „supraviețuiri păgâne”. După zona Dobrogeană (a se vedea complexul bisericuțelor rupestre de la Basarabi și peșterile-grote folosite ca altare și locuri de rugăciune: Peștera Sfântului Andrei, Peștera Sfântului Casian, etc., cât și sfinții martiri descoperiți în zona litorală a Mării Negre), zona județului Buzău păstrează urme ale pătrunderii și răspândirii creștinismului. Existența vieții creștine organizate pe aceste plaiuri o dovedeşte martirizarea Sfântului Sava (372). Se crede că primele locașuri în zonă datează tot din vremea persecuţiilor regelui got Athanaric împotriva creștinilor (369 – 372). În aceste cuiburi de singurătate, secole la rând sihaștrii s-au înfrățit cu piatra în rugaciune. Urmele lor pământești s-au prăvălit în uitare ca pietrele în vai, ca lemnele care putrezesc şi ca frunzele îngrășând pământul. Precum Peștera Sfântului Apostol Andrei, creștinătorul Dobrogei, și aici primele bazilici creștine au fost săpate în piatră. Peșterile, altarele de rugă de pe buza prăpastiei și bisericile în piatră au caracterizat creștinismul protoroman, care, supraviețuind migrațiilor în zorii mileniului al doilea, a dus la închegarea unor centre monahale de tip anahoretic. Alături de chilii și biserici în piatră au apărut schituri și mănăstiri cu biserici de lemn, iar mai târziu de zid.
Dacă unii anahoreți au căutat vârful munților și piatra, spre a-și găsi liniștea și sălașul, alții au căutat apropierea apei și a codrului verde, spre a se ascunde în păpurișuri dese și printre „coloanele” trunchilor de copaci seculari. Astfel și zona Câmpiei Române (marea pusta getă) din împrejurul Bucureștiului, ce era acoperită de marii Codrii ai Vlăsiei, a fost o zonă preferată de sihaștri, într-o anume perioadă. Așa cum existau și locuințele neolitice ridicate pe telluri, pe movile, tot astfel și bordeiele sihaștrilor ființa pe mici plauri în întuneciea codrului. Conform istoricilor cele mai importante sihăstrii din Codrii Vlăsiei au fost: Sihăstria Snagov (sec. XIII-XVIII) – cea mai veche comunitate isihastă cunoscută în partea de nord a Codrilor Vlăsiei, amplasată pe insula Snagov şi formată, după toate probabilităţile cu influenţa călugărilor athoniţi şi a celor din Macedonia, refugiaţi în aceste părţi în perioada 1204-1262 de dominaţia turcească. Între anii (1352-1364), evlaviosul domn al Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, impresionat de renumele acestei aşezări monahale, construieşte biserică şi chilii pentru călugări şi transformă Sihăstria Snagov în Mănăstire Voievodală, devenind sub Vlad Ţepeş (1456-1462), Neagoe Basarab (1512-1521) şi Constantin Brîncoveanu (1688-1714), adevărată vatră de trăire duhovnicească şi cultură patriotică.
Sihăstria Căldăruşani (sec. XV-XIX) – întemeiată de câţiva călugări veniţi de la Snagov şi stabiliţi în câteva chilii rânduite în jurul unei biserici mici de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, construită de ei. Sihăstria cunoaşte o evoluţie rapidă şi-n sec. XVI, unii dintre călugări întemeiază în apropiere (comuna Cocioc) Sihăstria Bălteni, cunoscută şi sub numele de „Mănăstirea lui Hrizea Vornicul”, care a dat călugări aleşi şi a rămas dependentă de Mănăstirea Căldăruşani.
Tot în aceeaşi perioadă, la numai 8 km, retrasă în pădure se constituie „Sihăstria Malamucul” mai târziu denumită „Bolomaci”. Aici se nevoiau călugării cei mai iubitori de linişte şi de rugăciune, căci nu aveau în ea acces mirenii, fiind departe de sate. La începutul sec. al XVII-lea, Sihăstria Căldăruşani se mândrea cu călugări foarte sporiţi, ceea ce a determinat pe evlaviosul domn Matei Basarab ca în anii 1637-1638 să le zidească biserică încăpătoare de cărămidă şi chilii. Aceasta face din Mănăstirea Căldăruşani o adevărată lavră, cu peste 100 de călugări şi câteva sihăstrii dependente, ce se aflau în permanentă legătură cu cei din Muntele Athos, unde unii dintre călugări mergeau să se nevoiască, iar alţii deveneau şi povăţuitori foarte căutaţi de călugări şi mireni. Vremurile grele îşi pun însă amprenta și peste viaţa pustnicească de aici, la sfârşitul sec. al XVIII-lea aceasta fiind destul de săracă. Se impunea o înviorare a vieţii isihaste de aici care se realizează de către noul stareţ Gheorghe, instalat aici împreună cu ucenicul său, egumenul Dorotei, între anii 1793-1806. Marele stareţ de mai târziu al Mănăstirii Cernica punea accent în obştea sa pe participarea regulată la slujbele bisericii şi pe ascultare desăvârşită, cu dragoste şi neîncetată rugăciune.
Pe la 1800, Sihăstria Cocioc devenise o adevărată şcoală de linişte şi de rugăciune, în care au deprins rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii) zeci de ucenici ai stareţului Gheorghe, unii dintre ei devenind călugări foarte sporiţi. O altă sihăstrie importantă a fost Sihăstria Bolintinul (sec.XIII-XVII). Aceasta alături de cea din Snagov va fi una dintre cele mai vechi sihăstrii din Codrii Vlăsiei. Se crede că iniţial au fost aici două sihăstrii, una „pe Deal” şi alta „pe Vale”, undeva alături de pârâul Bolintin. Sihăstria sporeşte repede prin poziţia prielnică vieţii isihaste, oferită de marile păduri de stejar, astfel că în sec. al XIV-lea, călugării sihaştrii, care se crede că aveau legături cu Sfântul Grigorie Sinaitul (întemeietorul vestitelor mănăstiri din Munţii Pindului şi Balcani – Paroria şi Kilifarevo) şi ucenicii acestuia, dispuneau de o biserică de lemn, cu hramul Buna Vestire, care se umplea noaptea de cântările şi rugăciunile aduse drept laudă lui Dumnezeu, toate făcute în mare parte după tipicul marelui Sinait Grigorie.
Vestea despre faima spirituală a călugărilor de la Bolintin a ajuns şi la urechile marelui domnitor Mircea cel Bătrân care susţinea pe călugării nevoitori, cu danii din vistieria Ţării Româneşti. Mai târziu dispune logofătului său Filos – vestit protopsalt – să construiască în locul vechii sihăstrii, biserică şi chilii, transformând-o în mănăstire cunoscută sub numele de „Mănăstirea din pădurea cea mare”. În cele din urmă, logofătul Filos, scriitor şi mare iubitor de cărţi bisericeşti se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele de Filotei, lăsând ctitoria sa în seama marelui voievod.
Mare parte din călugării de aici se nevoiau de obicei în mici bordeie de lemn şi pământ, desăvârşindu-se spiritual sub directa îndrumare a egumenului mănăstirii. Unii dintre ei au întemeiat în sec. XIV-XV sihăstrii noi cum sunt: Sihăstria Tânganu, Sihăstria Căscioarele şi Sihăstria Babele, iar în sec. XVI – Sihăstria „Sfântul Nicolae” (devenită „Sihăstria Cernica” de mai târziu). Mănăstirea Bolintinul este amintită în documente ultima dată la 21 septembrie 1656, după care viaţa spirituală de aici se destramă.
Sihăstria Tânganu (sec. XIV-XVI), înfiinţată de călugări proveniţi de la Sihăstria Bolintin, întreţinea legături cu mişcarea isihastă de la Paroria (1321-1346) şi cunoşteau mănăstirile athonite în frunte cu Mănăstirea Cutlumuş, unde se nevoiau mulţi călugări români. Radu cel Frumos (1462-1474) înnoieşte în întregime biserica şi chiliile, transformând această sihăstrie în mănăstire cu viaţă de obşte. Pădurile din jurul Mănăstirii Tânganu (astăzi comuna Cernica), precum şi platoul Vorniceasca din apropiere, au fost permanent locuite de sihaştrii până la începutul sec. al XVIII-lea. Foarte important pentru apariţia şi dezvoltarea Mănăstirii Pasărea este şi faptul că prin anii 1600-1610 ia fiinţă, în apropiere de Mănăstirea Tânganu o mică sihăstrie de călugăriţe, fondată de Doamna Chiajna, soţia vornicului Cernica, numită „Sihăstria Iezerul” cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În anul 1659 Mănăstirea este jefuită de tătari şi sihaştrii din pădurile „Vorniceasca” sunt risipiţi. În anul 1781, odată cu organizarea Sihăstriei Cernica de către stareţul Gheorghe se sting şi ultimii sihaştrii din jurul Mănăstirii Tânganu. Cea de-a treia sihăstrie înfiinţată pe „Ostrov” în sec. al XVI-lea, după Snagov şi Căldăruşani, pe ambele insule din Lacul Cernica, de către călugări proveniţi de la Mănăstirea Tânganu este Sihăstria din insula „Sfântul Nicolae” (Cernica). În 1608 Sihăstria „Sfântul Nicolae” din Ostrov devine renumită, ceea ce-l determină pe logofătul Cernica să rezidească din temelie mănăstirea cunoscută sub denumirea de „Mănăstirea Cernica” sau „Mănăstirea din Grădiştera Floreştilor”. Călugării de aici se nevoiau pe „Ostrovul Mic” în colibe de lemn. Cu timpul ei sporesc ca număr, şi în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, sihaştrii de la Cernica se retrag să pustnicească prin pădurile din preajma satelor Brăneşti – Cozieni. De la ei s-au păstrat până astăzi toponimii ale locului, sub denumiri ca: „Pustnicii”, „La Pustnici”, pădurea „Pustnicul” şi altele. În 1781, marele stareţ Gheorghe reînviorează în Cernica viaţa isihastă. Cei doritori să-şi desăvârşească rugăciunea lui Iisus se linişteau toată săptămâna în Ostrovul Mic, în colibe de lemn şi o biserică mică cu hramul Sfântului Gheorghe. Sâmbăta se adunau în „Ostrovul Mare”, îşi mărturiseau gândurile, luau parte la privegherea de toată noaptea, se împărtăşeau cu Prea Curatele Taine, apoi reveneau pe Ostrovul Sfântul Gheorghe. În această atmosferă de puternică emulaţie spiritual-religioasă, întreţinută pe deplin de geografia locurilor, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, la numai șase kilometri de Cernica ia fiinţă schitul de călugăriţe Pasărea, cu hramul Sfânta Treime.
În micile lor chilii aflate în scorburi de copaci, sau bârloguri de urs părăsite, în colibe ridicare din trestie și stuf, din crengi și pământ, sihaștrii Vlăsiei nu au lăsat în urma lor decât rugăciunile arzătoare către cer. Nu au avut chilii săpate în piatră, sau zidite. Dar, din aceste sihăstrii cu chilii pieritoare au apărut mănăstirile din Ilfov, ce înconjoară capitala noastră cu o aură de spiritualite: Mănăstirea Căldărușani, Mănăstirea Cernica, Mănăstirea Domna Chiajna (în București – sector 6, la limita cu jud. Ilfov; aflată în ruină), Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârla, Mănăstirea „Sfântul Nicolae” – Sitaru, Mănăstirea Snagov, Mănăstirea Țigănești. Aceste lăcașuri de cult au în spate legende și nu puține se mândresc cu icoane făcătoare de minuni sau moaște ale sfinților. Un exemplu de moștenire culturală sunt picturile de la Snagov, ce reprezintă „cel mai mare ansamblu mural care se păstrează într-o biserică din țara noastră”. În interiorul bisericii se pot distinge fresce din secolul al XV-lea, precum și portretele lui Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie și ale lui Mircea Ciobanul cu familia sa. Putem adăuga acestei salbe de mănăstii și Mănăstirea Comana din județul Giurgiu, aflată la doar 30 km de București. Este singura mănăstire din acest județ, aflată pe malul Neajlovului, ctitorie a lui Vlad Țepeș datând din cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea (1461). Se crede că aici ar fi fost îngropat cu adevărat domnitorul – ctitor. După cum se poate vedea, în jurul Bucureștiului se află aceste mănăstiri foarte frumoase, încărcate de istorie, continuatoare a vieții monahale isihaste din vechii Codrii ai Vlăsiei.
Iată cum sihaștri au viețuit și s-au muncit nu doar în solitudinea munților Carpați, ci și pe plaurii înconjurați de ape din zona Codrilor Văsiei, ridicând către Dumnezeu rugi pentru oameni și pentru țară…
.
Lasă un răspuns