Capul lui Moțoc pe praporul politic patriarhal!…

Nu, nu era firesc nici așa! Pentru că nici în cele mai cumplite situații, fie și de război, nu ar fi trebuit să avem un asemenea „acord”… Și nici măcar în cele mai terifiante pagini născute din imaginația unor blasfematori, dar, iată pare cu nu mai suntem nici măcar la limita ficționarului, ci de-a dreptul în „carnea” abjectă a tiraniei și controlului mulțimilor, nu ar fi trebuit să găsim așa ceva… Căci, altminteri, pentru ce am mai stat în case?… Pentru ce ne-am izolat între zăbrelele caselor-închisori, lăsând să ne fie confiscate libertățile, lăsând primăvara să alunece pe lângă noi, petrecând cu privirea pomii atât de frumos înfloriți dincolo de ferestrele ferecate, respirându-le mirosul feciorelnic prin botnițele din pânză?…

Era oricum suficient de dureroasă această „distanțare” de Paștele nostru tradițional… Dar mai sfâșietoare era tot mai pregnanta impresie că misiunea celor ce ne conduc trecea deja cu mult dincolo de limitele „sanitare” a le protejării noastre de virus prin tembelele cârpe lipite de fețele tot mai anonime… Tot mai clar se proiecta o mârșavă acțiune de înlocuire, de izolare, de îndepărtare a noastră de tradiții… Morții duși la groapă, chiar de nu au fost doborâți, infectați, de teribila molimă, într-o distanțare a celor rămași aici față de cel plecat, azvârliți în pământul veșnicirii fără priveghiul de despărțire, fără a se mai respecta tradițiile creștine, de parcă însăși ortodoxia ar fi intrat în carantina covidului.

Și a venit apoi rânduiala de dezlegare de la „patriarhul” MAI și „diaconul” BOR pentru un fel de Paște „semideschis”. Și nu faptul că laicii au slobozit un text „acord” despre cum să primim lumina și Paștele ne-a durut, ci neputința noastră de a pricepe rostul iscăliturii BOR pe un acord-îndrumare care trebuia rupt de preoți încă de la intrarea în sfintele lăcașuri. Pentru că o asemenea ridiculizare a prezenței Bisericii în viața Cetății trebuia întâmpinată cu porțile închise. Dar noi am lăsat a ne fi ferecate porțile Bisericii și ale cimitirelor doar în fața credincioșilor…

Sigur, nu ar fi fost nimic dramatic ca Sfânta Lumină să fie adusă de jandarmi sau polițiști la porți sau la colțurile străzilor. Chiar dacă, hristic, ea poate nu mai avea nici o încărcătură, căci, fără participarea la slujbă, lumina rămâne un simplu foc la capătul unei lumânări (un foc scăpătat poate chiar dintr-o brichetă cu însemnele MAI…). Dar acest Paște trebuia lăsat să fie acel altfel de Paște pe care țara l-a acceptat în clipa izolării. Cu sfinții părinți rugându-se pentru noi, singuri în Biserici, iar noi, în case, în altarele propriilor case, aidoma altor generații din alte vremuri, rugându-ne pentru a primi lumina prin curățenia sufletului…

Din nou însă ni s-a ridiculizat cumsecădenia… Și nu din cauza autorităților ne plânge nouă sufletul, ci la vederea tristei nepotriviri cu țara, cu faptele, a capetelor bisericii…

Acordul MAI-BOR, căci, în fapt, aceasta era ordinea reală, va rămâne acel act prin care unor laici li s-a permis să definească noțiuni ce nu se definesc, se simt, se trăiesc, se împărtășesc, fiind puse între definiții Pâinea și Vinul Domnului, în care apelul „Iubiți credincioși!” a venit de la un ministru, de parcă biserica a devenit un minister al statului în regim de ordonanță militară, în care prescura și lumina urmau a fi împărțite în regim de ordin de cazarmă, în care, deși unui cetățean i s-a deschis dosar penal pentru că a scris în declarația pe propria răspundere că va merge la biserică pentru a lua lumină, același minister a transmis ca indicații de completare a declarației o „motivare” similară, în care ni s-a mai și spus că toate acestea au fost făcute pentru a da credincioșilor „o anumită consolare”…

Iar Patriarhia a semnat… Sau, poate, doar a „contrasemnat”?!… Și „definirea” prescurii, și metodologia „repartizării” luminii pe un interval orar și chiar formularea din declarația pe propria răspundere a mersului la biserică… (Și oare ce ar mai fi urmat? „Prescuri” de la supermarket și „lumina” de la firmele de curierat?!).

Să nu ne trezim însă, după ce vor trece toate acestea, că ne-am lăsat degeaba „uciși” în noaptea de Înviere, pentru o impresie, o fățărnicie și multe mojicii și blasfemii, iar „cealaltă” moarte tot a venit… Pentru că, mai bine mort fizic, decât viu dar ucis sufletește și spiritual, chiar și cu „lumina” primită la capătul străzilor, al aleilor, al scărilor de bloc, al „distanțărilor” ce poate nu vor mai putea fi nicicând înlăturate… Și poate, când vom ieși, într-un sfârșit „afară”, vom constata că am ieșit în acel afară în țarcul unei distanțări sociale devenite între timp îndepărtare umană, religioasă, emoțională, „iohanesiană”…

One Response to Capul lui Moțoc pe praporul politic patriarhal!…

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *